Mănăstirea Hlincea se găseşte în satul cu acelaşi nume din comuna Ciurea, judeţul Iaşi. Este amplasată într-un loc deosebit, la poalele dealului Cetăţuia. În anul 2004, lăcaşul (format din biserica „Sfântul Gheorghe”, turnul-clopotniță, ruinele chiliilor şi zidul de incintă) a fost inclus pe lista monumentelor istorice din judeţul Iaşi.
Mănăstirea Hlincea datează din anul 1574, fiind ridicată de Doamna Maria, fiica domnitorului Petru Şchiopul, şi soţul ei, vistiernicul Zottu Tzigara. Încă de la început, mănăstirea a fost închinată Muntelui Athos, devenind metocul Mănăstirii Dionisiu.
După ce Petru Şchiopul şi familia sa au fost nevoiţi să părăsească Moldova, de mănăstire au avut grijă alţi domnitori. Miron Barnovschi este cel care i-a ridicat zidul de incintă, în 1626, şi tot el i-a dăruit terenul din jur. Cu toate acestea, existenţa lăcaşului a fost una zbuciumată, din cauza stăpânirii otomane şi a nenumăratelor atacuri.
Nici Vasile Lupu nu a lăsat de izbelişte Mănăstirea Hlincea, ci a extins-o, deoarece nu existau decât biserica, care era pe cale să se dărâme, şi zidul de incintă. Astfel, domnitorul a construit chilii, o trapeză, o turlă deasupra naosului şi o pivniţă de piatră. Ștefănița Lupu, fiul domnitorului moldovean, a avut grijă de pictura interioară, aceasta fiind executată de zugravii care s-au ocupat şi de Mănăstirea Golia.
Pisania care se poate vedea astăzi datează din anul 1660, este în greacă şi menţionează că mănăstirea a fost ridicată de Vasile Lupu, omiţându-i, astfel, pe ctitorii de drept.
Deşi mai mulţi domnitori au avut grijă de ea, Mănăstirea Hlincea a fost deseori victima colaterală în luptele care s-au dat în Moldova pentru tron, dar şi în atacurile străine. În anul 1717, mai mulţi ostaşi austrieci s-au adăpostit în mănăstire, însă au fost atacaţi de tătari.
Apoi, la sfârşitul secolului al XVIII-lea – începutul secolului al XIX-lea, când ruşii au invadat Iaşiul, mănăstirea a devenit spital militar. Mai târziu, când a apărut epidemia de holeră în 1831, lăcaşul a fost transformat în spital pentru bolnavii contagioşi. Toate aceste evenimente şi-au pus amprenta pe clădiri, care nu se aflau într-o stare deloc bună la sfârşitul secolului al XIX-lea.
Legea secularizării averilor manăstireşti a lăsat-o fără avere, iar secolul următor nu a fost nici el prea bun cu Mănăstirea Hlincea. Deşi în anul 1908 au fost efectuate o serie de lucrări de restaurare, în urma intervenţiei Comisiei Monumentelor Istorice, decretul din 1959 a desfiinţat-o.
Ca multe alte biserici, şi cea a acestei mănăstiri a devenit parohială. În anul 1980, la iniţiativa mitropolitului Teoctist Arpaşu al Moldovei şi Sucevei, lăcaşul a fost restaurat şi consolidat, însă a „reînviat” abia după anul 1990.
Astfel, Mănăstirea Hlincea a început să fie repopulată cu călugări aduşi de la Mănăstirea Horaiţa, iar lucrările serioase de refacere nu au întârziat să apară. Deşi obştea este mică, monahii fac tot posibilul să menţină vie credinţa lăcaşului.
Biserica Mănăstirii Hlincea, care poartă hramul „Sfântul Gheorghe”, are un plan treflat şi a fost ridicată din cărămidă şi piatră. Stilul arhitectural este cel tradiţional moldovenesc, însă există şi câteva influenţe munteneşti, care pot fi sesizate în pridvor şi la decoraţiunile faţadelor. Pridvorul este deschis şi a reprezentat o noutate pentru Moldova, unde până la momentul construirii acestei mănăstiri toate pridvoarele erau închise.
Pictura bisericii Mănăstirii Hlincea este o adevărată operă de artă, fiind realizată în frescă. Interesante sunt detaliile, dar şi expresivitatea figurilor. Picturile pot fi împărţite în două registre: scene religioase (viaţa Mântuitorului, a Maicii Domnului şi scene cu sfinţi, apostoli, îngeri etc) şi scene istorice (portretele ctitorilor, vulturul bicefal).
Tabloul votiv este unul deosebit, înfăţişându-i nu pe primii ctitori, ci pe Vasile Lupu şi familia sa. Chipul domnitorului s-a conservat cel mai bine, însă şi ceilalţi membri pot fi distinşi. Toţi sunt îmbrăcaţi cu haine de ceremonie, iar Vasile Lupu are în mână miniatura bisericii şi un pergament, în timp ce Doamna Ecaterina şi Ștefanița au câte o pungă în mâna stângă, considerată semnul ctitorului.
Mănăstirea Hlincea nu are obiecte de patrimoniu, cum au alte mănăstiri, ci picturile sunt cele mai importante lucruri din tezaurul mănăstiresc. Cu toate acestea, cei ce vin să o viziteze nu o fac pentru a vedea obiecte de preţ, ci ca să se roage şi să vadă că este posibil să renaşti din propria cenuşă – lăcaşul este considerat o pasăre Phoenix a judeţului Iaşi şi chiar a Moldovei. Uşile mănăstirii sunt deschise zilnic, slujbele începând de la ora 7.
Astăzi, Mănăstirea Hlincea continuă să fie un loc de pelerinaj și un punct de atracție turistică, adunând vizitatori din întreaga țară și din străinătate. Eforturile de restaurare și conservare ale complexului sunt mărturie a devotamentului comunității și a autorităților de a păstra acest monument istoric pentru generațiile viitoare.
