Mănăstirea Horaiţa este situată în comuna Crăcăoani, în judeţul Neamţ, la 600 m alt., la poalele muntelui Horăiciorul, între mănăstirile Almaş şi Văratec.
A fost ctitorită de arhimandridul Irinarh Roset, care s-a născut la Focşani, din părinţi înstăriţi, din neamul Roset. Înainte de a împlini 18 ani, a învăţat Sfânta Scriptură, în româneşte şi elenă şi a plecat de acasă spre Neamţ, însoţit de un prieten care devine ucenicul său.
Mănăstirea Horaiţa este în locul unde s-a arătat minunea (acel stâlp de foc, cum spune legenda), ce i-a apărut cuviosului Irinarh Roset în vis (şi care hotărăşte pe acest loc să ridice o biserică din lemn, între anii 1822-1824).

După 25 de ani de stăreţie, Irinarh Roset se retrage, locul său fiind luat de Ermogheu Buhuş (1848) care începe construcţia unei biserici din piatră (biserica mare) pe acelaşi loc, în stil gotic neobizantin. După aproape 19 ani, biserica este terminată la 20 oct. 1867 şi sfinţită de Mitropolitul Calinic Miclescu.
Mănăstirea Horaiţa este înconjurată de un gard (intrarea este un portal de lemn, înalt de cca. 5 m, larg de 10 m, cu un acoperiş în două pante, având câte două turnuleţe pe cele două capete laterale din dreapta şi stânga, crucea (la mijloc într-o rozetă), iar dedesubt, icoana ,,Coborârea Duhului Sfânt” – hramul bisericii.
O alee străjuită de arbori duce mai departe, spre clopotniţa cu trei turnuleţe, apoi trecerea pe sub arcada largă duce în curtea bisericii (un edificiu unic în zonă, prin stilul arhitectural neoclasic, neobizantin şi aspect gotic).

Clădirea se impune prin dimensiuni: lungă de 30 m, lată de 17 m, înalta 20 m. Forma este ca o corabie longitudinală, un paralelipiped, ce stă pe bază (latura mare), pereţii groşi de 1,6 m până la 4 m.
Sfântul Altar (spre răsărit), cele trei abside şi braţele din naos (scobite pe interior în grosimea zidurilor) dau imaginea de cruce (caracteristic bisericilor trilobate).
Acoperişul, în maniera neogreacă (preluat şi de bisericile ruseşti), apare ca o îmbinare a tradiţionalului creştin ortodox românesc şi liniile arhitecturale ale creştinismului oriental.

Biserica este din piatră şi cărămidă, iar la unele turle este folosit lemnul. Pe pridvor, se găsesc alte trei turle mai mici. Spaţiul liturgic din biserică este larg, fără despărţituri vizibile, între naos şi pronaos. Bolta se sprijină pe patru arce puternice. Absida Sfântului Altar este semicirculară cu un zid în arcadă spre naos. Naosul şi pronaosul au două rânduri de ferestre.

Intrarea în biserică se face printr-un pridvor, cu o uşă masivă din lemn, cu armaturi metalice. În interior, se afla cafasul, continuat cu mici balcoane pe cele două lături. Sfântul Altar este separat de naos prin catapeteasma.
La această biserică (spre deosebire de alte biserici), amvonul este într-o poziţie superior-centrala, aşezat pe peretele boltit în arcadă, cu coridor de acces, pe scară din interiorul altarului, din dreptul diaconiconului.

Sfântul Altar are o ieşire spre exterior (spre nord), pe o scară, cu stâlpi din lemn sculptaţi. Uşile de acces, stranele şi cadrele iconostasului sunt din lemn, cu sculpturi specifice artei româneşti (motive solare, florale etc).
Pe cele patru colţuri, se înalță contraforţi de masivitate, care asigură rezistența construcției. Ferestrele sunt înalte şi de mici dimensiuni. Galeriile (balconetele), prevăzute cu palisade de protecţie, din lemn sculptat (imită amenajările bizantine). Sfânta masă din altar este zidită din piatră (din 1867), peste ea o lespede, cu o cutiuţă din argint, cu sfintele moaşte (aduse de stareţul Ermoghen Buhuş, cu ocazia sfinţirii mănăstirii) şi este, de fapt, locul bradului cu acel stâlp de foc, apărut în visul lui Irinarh Roset, când căuta loc de zidire a mănăstirii.

Biserica are trei iconastase cu sculpturi bogate în lemn. Catapeteasma are structura făcută din lemn de tei, cromat, aurit, colonete şi arcade, ornamentaţii reprezentând flori şi viţă-de-vie, ce înconjoară Sfântul Potir şi Tablele Legii. Candelele, prin felul cum sunt amplasate, dau o notă de fast liturgic. Strana are icoana argintată cu chipul Maicii Domnului.

Înspre partea de nord, Mănăstirea Horaiţa are un corp de clădire, unitar, care are, spre est, paraclisul Sf.Nicolae, executat din bârne de lemn, sec. al XVII-lea. Spre vest, corpul de clădire are o sală pentru pomeniri, apoi o bibliotecă, muzeu, chilii şi trapeza mică, bucătăria şi trapeza mare. Clădirea, pe partea sudică, are un cerdac, tipic caselor rurale. În partea de nord-est, se află cimitirul şi un corp de chilii. Imediat în spatele bisericii, se află arhondaricul (o construcţie în stil neoromânesc).

Casa stareţului are un demisol utilizabil şi, spre sud, două încăperi, cu mobilier de lux, unde a stat în exil (în 1918) principele Carol (pedepsit de tatăl său, Regele Ferdinand, pentru conduita incompatibilă cu îndatoririle unui moştenitor la tron).

Spre vest, în curtea Mănăstirii Horaiţa, se află chilii cu spaţii de cazare pentru pelerini. Tot în acesta zonă, se află o construcţie pe patru nivele, cu o brutărie la parter şi spaţii de cazare.

În apropiere, spre schitul Horăicioara, se află grajdurile pentru vaci, cai, spaţii cu păsări, spaţii pentru ateliere şi prelucrarea cherestelei. Spre sud, două iazuri, şi un lot de câteva căsuţe de locuit. La intrare, în curtea mănăstirii, se află un loc de parcare.

La biserica mare a Mănăstirii Horaiţa, pictura înfăţişează scene biblice ale Vechiului şi Noului Testament, păstrează tradiţia românească, dar împrumută şi din stilul bizantin. Biserica a fost pictată în etape diferite. Catapeteasma a fost terminată înainte de 1867 (anul sfinţirii mănăstirii), picturile murale sunt realizate mai târziu, prin grija acordată de Mitropolia Moldovei şi Bucovinei (pictori Mihai Chinaru, Dinu Huminiuc şi monahul iconar Ilarion Maftei – din mănăstire), sub îndrumarea arhimandritului Gofian Boghiu de la Patriarhia din Bucureşti.

Cupola din Altar cuprinde, pe fundal, pe Dumnezeu Tatăl asistat de heruvimi şi serafimi. Între ferestre, apar arhanghelii, iar mai jos sunt pictaţi cei 12 profeţi şi liturghia îngerească.

În Altar, domină chipul Maicii Domnului cu pruncul în braţe. Importante sunt picturile ,,Cina cea de taină” şi ,,Spălatul picioarelor apostolilor”.
Mănăstirea Horaiţa are o bibliotecă de cărţi (din sec. XVIII-XIX), înscrisuri de epocă (pe un Tipicon, un Ceslov, o Psaltire, un Checragadeon, un Octoih din 1841), cărţi rare (o Cazanie din 1742, un Triod din 1833, Mineele tipărite la 1821 şi o Evanghelie din 1837).
Mănăstirea are numeroase obiecte de cult liturgic, potire, candele, discuri, steluţe, linguriţe, cădelniţe, clopoţei, casete pentru obiecte liturgice, seturi de sfinte vase, tăviţe.
În mănăstire, întâlnim icoane (din perioada interbelică), ferecături de argint şi argint aurit, două mari icoane împărăteşti, se păstrează părţi din veşminte, mitre, epitafe, un chivot argintat, sfeşnice (din bronz şi alamă), aghiasmatar, un jilţ pentru stareţ etc.

La Mănăstirea Horaiţa, obiectul cel mai de preţ este Icoana Maicii Domnului ,,Izbăvitoarea de Secetă” – făcătoare de minuni (la trecerea icoanei prin diferite localităţi secetoase, încep să cadă ploile).

Despre aceasta, se povesteşte că: pictorul Iordache Nicolau (apucându-se de lucru) nu reuşea să facă chipul Fecioarei (deşi se ruga şi postea), totul era în zadar, până când într-o dimineaţă când, intrând în atelier, a rămas uimit de faptul că peste noapte fața Maicii Domnului s-a făcut singură, o adevărată minute (icoana fiind o adevărată făcătoare de minuni).
Mai târziu, în sec.al XIX-lea, icoana a fost ferecată în argint.

manastirea-horaita.jpg

answear.ro%20

LĂSAȚI UN MESAJ