Mănăstirea Locurele se află într-una dintre pădurile din Defileul Jiului, departe de zumzetul lumii, într-un loc în care liniştea şi natura se împletesc. Până în anul 1999, a funcţionat ca schit, abia apoi devenind mănăstire. Poartă hramul “Schimbarea la Faţă”. Numele său provine de la cuvântul “locurel”, adică “poieniţă de munte” – referire la faptul că se află într-o poiană. Nu de puţine ori se întâmplă ca numele său să fie scris sau pronunţat, în mod eronat, “Locuri Rele”.
Ca cele mai multe mănăstiri din ţara noastră, şi Mănăstirea Locurele are o istorie interesantă. Preotul Lupu Stolojan, ajuns la o vârstă înaintată, a vrut să se călugărească şi a început să caute un loc în care să-şi ducă bătrâneţile mai aproape de Dumnezeu. Hotărât să se retragă, în 1849, la Mănăstirea Tismana, preotul a întâlnit în drumul său o lumină albă, iar un glas i-a spus să se ducă la Muntele Gropul, unde să ridice un schit.
Neştiind unde se află acest munte, preotul a umblat luni de zile, deznădăjduit că nu-l găseşte. Nu s-a dat bătut şi, într-o zi, a întâlnit un copil care îşi ducea oile la păscut într-un loc cu “locurele”. Tot atunci a aflat că acela e muntele pe care îl caută, s-a întors acasă să-şi vândă mare parte din avere şi a cumpărat poiana pe care a fost ridicată mănăstirea.
Mănăstirea Lainici a fost ridicată între anii 1850-1852 de către preotul Lupu (Luca, după ce s-a călugărit) şi preotul Contandin Cartianu (devenit Cleopa). S-au ridicat o biserică de lemn, câteva chili şi au fost aduse cele necesare pentru slujbe şi pentru călugării care vor sta aici.
Un document din anul 1854 demonstrează faptul că schitul era funcţional în acel an, având cărţi şi obiecte de cult, capre, stupi şi livadă de pruni, precum şi pământ care să asigure un trai decent călugărilor.
Dat fiind faptul că Sfântul Calinic, pe atunci episcop al Râmnicului, nu era mulţumit că biserica era din lemn, între anii 1855 şi 1858 s-a ridicat una de piatră, cea care există şi astăzi.
În anul 1859, schitul a devenit subordonat administrativ al Mănăstirii Lainici, care se află mai jos de el. În 1860, Sfântul Calinic a sfinţit biserica, tot atunci fiind stabilit şi hramul pe care îl poartă. Acesta a fost ales pentru că părintele Luca a avut viziunea prin care i s-a spus să ridice un lăcaş de cult pe data de 6 august, atunci când creştinii ţin această sărbătoare.
Mănăstirea Locurele nu a fost ocolită nici ea de legea lui Cuza, prin care se confiscau averile mănăstireşti, însă nu s-a dat bătută şi a funcţionat în continuare. Desigur, acesta nu a fost singurul moment mai greu al mănăstirii.
În anul 1886, acoperişul a fost distrus şi apoi reparat, iar în 1889 a avut nevoie de reparaţii mai mari, mai ales că aici mai stătea un singur om, schimonahul Ioanichie. În anii următori, biserica a fost pictată de Ion Oprusșn, ajutat de ucenicii lui, în stilul realist-naiv. Acest stil de pictură, apreciat în acea epocă, se regăseşte în multe biserici din Oltenia.
În timpul Primului Război Mondial, Mănăstirea Locurele a fost părăsită de călugări, pentru că în zonă au avut loc nişte lupte foarte grele. Lăcaşul a fost furat de tot ce avea de către unguri, însă viaţa monahală s-a reluat după încetarea războiului.
Încet, încet, în anii ce au urmat, au început reparaţiile – chiliile din faţa bisericii au fost ridicate, s-a reparat bucătăria şi a fost consolidată temelia bisericii. Mănăstirea a fost afectată şi de regimul comunist, mai exact de Decretul din 1959, însă a reuşit să îşi continue activitatea, cu mai puţini călugări.
Timpul şi-a pus amprenta şi pe Mănăstirea Locurele, biserica suferind câteva deteriorări treptate. Tocmai de aceea, în anul 2006 a beneficiat de restaurare şi consolidare: picturile au fost refăcute, s-au consolidat zidurile, s-a refăcut tencuiala şi s-au înlocuit uşile şi ferestrele. Cu toate acestea, şi în prezent se află într-o stare avansată de degradare, iar cei trei călugări care trăiesc aici aşteaptă un ajutor divin pentru a supravieţui în continuare.
Mănăstirea este nu doar un loc de rugăciune, ci și un centru de păstrare a tradițiilor și obiceiurilor locale. De-a lungul anilor, a devenit un punct de atracție pentru pelerini și turiști, oferindu-le acestora nu doar un refugiu spiritual, ci și o poartă către înțelegerea profunzimilor culturii și istoriei ortodoxe românești.
Pe lângă valoarea spirituală, Mănăstirea Locurele este un important punct de interes turistic datorită arhitecturii sale tradiționale și a locației sale pitorești. Este un exemplu viu al armoniei dintre creația umană și natură, fiind construită în respect pentru peisajul înconjurător și folosind materiale din zonă, care se încadrează natural în cadrul montan.
