Unul din peisajele cele mai cunoscute ale capitalei, Dealul Spirii (numit Dealul Mihai Vodă) este dominat de un edificiu monumental – Mănăstirea Mihai Vodă. Mănăstirea de pe deal a ajuns ea însăşi o imagine a Bucureştiului de altădată.

Mănăstirea Mihai Vodă a fost construită de fiul lui Pătrașcu cel Bun înainte de a se sui pe tron, în anii 1589-1591, pe când îndeplinea dregătoria de mare ban al Craiovei. Ca vechime, este a treia dintre bisericile capitalei şi a rămas cu numele nepotului ctitorului ei, Radu Mihnea Vodă. Banul Mihai Vodă a dorit construirea mănăstirii în apropierea unui alt lăcaş – Biserica Caplea, zidită între anii 1564-1568 de postelnicul Gheorma şi soţia lui Caplea şi închinată Mănăstirii Simon Petra de la Athos. Ctitoria Caplei se avariase numai în câţiva ani, probabil datorită aşezării ei ,,în vale”, în lunca inundabilă a Dâmboviţei. De aceea, în anul 1589, trecând prin Bucureşti, Patriarhul Constantinopolului Ieremia II Tranos a fost de acord să fie ridicată Mănăstirea Mihai Vodă pe care, doi ani mai târziu, (la întoarcerea sa din călătoria prin Moldova) o găsea ,,foarte frumoasă şi arătoasă”, având în interior ,,felurite podoabe din argint şi din aur” şi de jur-împrejur foarte multe chilii.

Istoria mănăstirii a fost zbuciumată. În anul 1595, a înfruntat invazia ienicerilor lui Sinan Pașa. Distrusă, mănăstirea a fost refăcută repede, astfel încât la jumătatea secolului al XVII-lea, Paul de Alep o vedea ,,splendidă, măreaţa cu cele trei turle ale sale”. De-a lungul timpului, monumentul s-a confruntat şi cu multe calamităţi: în anul 1761, a avut loc un mare incendiu, la 26 octombrie 1802 a fost un cutremur ce a dus la dărâmarea bolţilor şi a turlelor, la 28 august 1804 a avut loc un nou incendiu, apoi la 23 ianuarie 1838 a avut loc un nou cutremur ce a adus construcţia în stare completă de ruină.

În anul 1838, au început ample lucrări de reconstrucţie, s-au refăcut bolţile altarului, ale naosului şi pronausului, faţadele (tencuite anterior) au fost zugrăvite în culoare roşie imitând decorul de cărămizi. Tot din anul 1838 datează şi tabloul votiv care îl înfăţişează pe ,,Mihai Viteazul şi Doamna Stanca”. Lucrările mergeau încet, astfel încât abia în anul 1847 mănăstirea a fost zugrăvită în totalitate. În anul 1838, a început şi repararea anexelor mănăstirii, casele domneşti, casele egumeneşti şi chiliile călugărilor.

Din vechile case domneşti, (datând de pe vremea primului ctitor) s-au păstrat doar pivniţa şi parterul clopotniţei (situat în partea de est a incintei). Spre sfârşitul secolului al XVIII-lea, acestea au servit chiar de reşedinţă domnească, deoarece Curtea Nouă (zidită de Alexandru Ipsilanti tot pe Dealul Spirii) a ars după numai zece ani (rămânând în amintire cu denumirea de Curtea Arsă).

În secolul al XIX-lea, casele domneşti şi casele egumeneşti au îndeplinit roluri diferite: au fost, pe rând, depozit de alimente şi spital (în timpul războiului ruso-turc din 1806-1812), adăpost pentru pandurii lui Dimitrie Macedonski şi, mai târziu, al oştilor otomane (sosite pentru înăbuşirea revoluţiei de la 1848). Între anii 1855-1862, a funcţionat în aceste clădiri Școala de medicină. În anul 1864, mănăstirea (având mari spaţii de depozitare precum şi alte încăperi adecvate – casele egumeneşti cuprindeau zece încăperi spaţioase) a adăpostit marea instituție de cultură a ţării: Arhivele Statului.

Biserica mănăstirii (refăcută cu caracteristicile arhitecturale iniţiale), clădirile înconjurătoare (cu numeroase elemente ale stilului tradiţional românesc) şi cele două turnuri-clopotniţă alcătuiau toate un complex arhitectonic unic în peisajul bucureştean al secolului XX, impresionau prin simplitate şi autentica nobleţe pe care o degajau. Aspectul de fortăreaţă medievală, vizibil din exterior, se schimba după ce se trecea pe sub porţile turnului-clopotniță (zidit de Alexandri Ipsilanti), devenind prin abundența verdeţii şi arhitectonica specifică locaşurilor mănăstireşti – un loc de linişte şi reculegere.

Acest complex de o mare valoare artistică şi importanţă istorică a căzut victima ambiţiilor unor ,,conducători” care au decis demolarea clădirilor şi mutarea Bisericii Mihai Vodă la poalele fostului deal, între blocuri. Zadarnice au fost încercările de includere a ansamblului în structura noilor construcţii, încercările de salvare a construcţiilor din jurul bisericii (miile de hrisoave, peceţi, pergamente păstrate aici), inutile au fost insistenţele unor oameni de ştiinţă: istorici de artă, arhitecţi etc. Mai întâi, buldozere şi excavatoare s-au năpustit asupra zidurilor, au distrus turnul clopotniţei, zidurile fostei case egumenice (în care se află, printre altele, şi muzeul arhivelor), precum şi două statui (a lui B.P.Hasdeu şi D.Onciul). Apoi, vreme de un an, Mănăstirea Mihai Vodă a rămas un monument solitar, un morman de ruine. În luna mai a anului 1986, a început mişcarea de translaţie a bisericii (construcţie despre care Mihai Viteazul hotărâse să rămână ,,nestricată în veci”). A fost mutată, în vale, pe terasa de jos a Dâmboviţei, unde curând a fost ,,sufocată” de blocuri.

În anul 1794, Luigi Mayer, peisagist englez de origine italiană, realizează cunoscuta sa gravură înfăţişând Mănăstirea Mihai Vodă, văzută de pe malul opus al Dâmboviţei – imagine-simbol a Bucureştiului medieval. O imagine păstrată, dar ascunsă, din păcate, în peisajul capitalei, începând cu anul 1986.

manastirea-mihai-voda.jpg

answear.ro%20

LĂSAȚI UN MESAJ