Mănăstirea Prislop se află în judeţul Hunedoara, în localitatea Silvașu de Sus, la o distanţă de circa 15 kilometri de Haţeg. Este considerată una dintre cele mai importante lăcaşuri religioase ortodoxe din Transilvania, mai ales că numele său este strâns legat de numele părintelui Arsenie Boca.
Denumirea mănăstirii nu este deloc una necunoscută românilor – mai multe localităţi, răspândite în toate colţurile ţării, poartă acest nume. Se pare că acesta provine de la slavul daco-moesic sau slavul meridional „preslopu” şi s-ar traduce prin „loc de trecere peste munţi dintr-o vale în alta”. Lăcaşul este cunoscut şi ca Mănăstirea Silvas, după satul în care se găseşte.
Începuturile Mănăstirii Prislop nu se mai cunosc. Însă, conform tradiţiilor locale şi a cercetărilor istorice, se pare că aceasta a fost ridicată în a doua jumătate a secolului al XIV-lea, ctitor fiind Sfântul Nicodim de la Tismana. Acest sfânt era de origine aromână, însă după ce a trecut Dunărea şi a ajuns în ţara noastră a pus bazele multor lăcaşuri, printre care şi Mănăstirea Tismana.
Tot de începuturile mănăstirii este legat şi numele Sfântului Ioan de la Prislop, care a vieţuit într-o peşteră de lângă lăcaş, pe care a săpat-o cu propriile mâini. Astăzi, peştera este un alt loc de pelerinaj pentru cei care vin să viziteze mănăstirea.
Mănăstirea Prislop are doi ctitori, cel de-al doilea fiind Domniţa Zamfira, fata domnitorului Moise Vodă Basarab. Aceasta a refăcut lăcaşul din temelie în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, dorindu-şi ca mănăstirea să devină unul dintre cele mai importante centre culturale şi spirituale din Transilvania.
Având în vedere că deţinea o avere impresionantă, Domniţa Zamfira şi-a înzestrat ctitoria cu tot ce avea nevoie. Ultimii ani din viaţă aici i-a petrecut, fiind înmormântată în dreapta pronaosului din biserică.
Secolele XVII-XVIII sunt sărace în documente legate de Mănăstirea Prislop. În urma unui decret dat de împărăteasa Maria Terza, în anul 1747, călugării au fost alungaţi din mănăstire, care a fost preluată de Episcopia greco-catolică din Blaj. Doi ani mai târziu, monahii Nichita şi Varlaam, care fuseseră obligaţi să devină călugări uniţi, au fost trimişi să refacă lăcaşul.
După răscoala condusă de Sfântul Sofronie de la Cioara, toţi călugării care au fost nevoiţi să renunţe la ortodoxie s-au reîntors la religia lor. Însă răzbunarea a venit imediat – mănăstirea a fost arsă şi, deşi au fost câteva încercări de refacere a vieţii monahale, ea a rămas pustie aproape două secole.
Mănăstirea Prislop a început să fie repopulată odată cu anul 1948, după ce toţi uniţii au revenit la Biserica Ortodoxă. Tot în acest an, a sosit la mănăstire Arsenie Boca, fostul stareţ al Mănăstirii Sâmbăta de Sus. Faptul că lăcaşul se află într-o stare avansată de degradare a făcut ca numărul vieţuitorilor să fie foarte mic, pentru că nu era uşor să trăieşti aici. Din acest motiv, în anul 1950, mănăstirea a fost transformată într-una de maici, cele 12 vieţuitoare fiind călăuzite de părintele Arsenie.
Părintele Arsenie Boca a reuşit să facă din Mănăstirea Prislop un adevărat centru religios. Numărul măicuţelor creştea în fiecare an, iar acestea se ocupau de şcoala monahală, dar şi de cooperativa mănăstirească, unde au fost realizate primele ţesături cu alesături din România, având motive specifice Sibiului, Hunedoarei şi Făgăraşului.
De asemenea, câteva măicuţe au pus bazele unui cor bisericesc, instruit tot de părintele duhovnic. Până la decretul din 1959, mănăstirea îşi recăpătase din strălucire – a fost restaurată de Direcţia Monumentelor Istorice, s-a înlocuit mobilierul (sculptat după desenele realizate de părintele Arsenie), s-a amenajat o pepinieră cu conifere şi s-au făcut tot felul de lucrări menite să înfrumuseţeze lăcaşul.
După introducerea decretului comunist, Mănăstirea Prislop a fost transformată în azil de bătrâni. Deşi alte lăcaşuri religioase au fost reînfiinţate abia după ’89, acesta a fost redeschis în anul 1976. Părintele Arsenie a reuşit să mai facă modificări până la moartea sa, venită în anul 1989, iar cele care au rămas după el încearcă să îi ducă munca mai departe.
Astfel, în anul 1991, a luat naştere Seminarul Teologic Monahal „Sfânta Ecaterina”, a fost amenajată o bibliotecă, s-a ridicat încă o clădire cu săli de clasă, dar şi cu o sală pentru lectură. De asemenea, măicuţele se ocupă cu pictura pe lemn, pânză sau sticlă, dar şi cu vechea îndeletnicire a ţesăturilor cu alesături.
Biserica Mănăstirii Prislop iese în evidenţă, în primul rând, prin acoperişul de culoare verde. Are un plan triconic, iar arhitectura este o combinaţie între cea moldovenească şi cea din Țara Românească. Nu are dimensiuni impresionante, însă se remarcă şi prin picturile interioare, în mare parte, şterse. Biserica, la fel ca întregul ansmablu mănăstiresc, poate fi vizitată în fiecare zi, iar credincioşii pot participa la slujbe ori de câte ori au loc.
Interiorul bisericii este la fel de impresionant, cu fresce viu colorate și icoane venerate care decorează pereții. Acestea povestesc istoria creștinismului și a monahismului ortodox, atrăgând atât pe cei interesați de arta religioasă, cât și pe cei care caută liniște spirituală.
Astfel, Mănăstirea Prislop rămâne un far de spiritualitate și o mărturie a tradiției creștine în Transilvania, un loc unde istoria și credința se împletesc armonios pentru a oferi vizitatorilor o experiență profundă și memorabilă.
