Mănăstirea Probota sau Pobrata este o mănăstire de maici, ctitorie a domnitorului Petru Rareş, care se află în localitatea cu acelaşi nume din judeţul Suceava. A fost inclusă atât pe lista monumentelor istorice din Suceava, cât şi în Patrimoniul Cultural Mondial UNESCO.
Numele mănăstirii provine de la cuvântul slavon „pobrata”, care se traduce prin „fratire”. Se crede că numele i-a fost dat de primii pustnici stabiliţi în zona de lângă mănăstire. Dacă despre acest eveniment nu se cunosc multe lucruri, prima atestare documentară a Mănăstirii Probata, sau Mănăstirea Din Poiană (cum era numită în secolul al XIV-lea), datează din anul 1398. Documentul din acel an menţiona faptul că mănăstirea primise în dar, de la Ştefan I Mușat, două sate.
În secolul al XIV-lea, în timp ce Petru I Mușat domnea, în Poiana Siretului exista deja o biserică de lemn, închinată Sfântului Nicolae. Ştefan cel Mare a fost cel care a ridicat o nouă biserică, de data aceasta din zid, chiar în locul celei de lemn. De altfel, lăcaşul religios format în această zonă a beneficiat de bunătatea domnitorului, mai ales că aici şi-a îngropat mama. Piatra de mormânt a Doamnei Oltea a fost scoasă la iveală abia în anul 1904, fapt ce dovedeşte că acesta a fost primul mormânt din necropola domnească a mănăstirii.
Din păcate, biserica lui Ştefan cel Mare s-a surpat, iar astăzi se pot vedea doar câteva din ruinele sale. Odată cu venirea lui Petru Rareş la putere, Mănăstiea Probota începe să fie din ce mai cunoscută. Având în vedere alunecările de teren din zonă, domnitorul a hotărât să mute mănăstirea la câteva sute de metri mai departe de vechea biserică. A avut grijă să dea mănăstirii numeroase daruri, dar şi să o picteze într-un mod aparte. De altfel, lui i se datorează picturile unice de la mănăstirile Voroneţ, Humor, Arbore, Hârlău, Bălineşti şi Moldoviţa.
Mănăstirea Probota a fost finalizată în anul 1530, după doi ani de construcţie. Picturile interioare şi exterioare au fost realizate în anul 1532, lucrările fiind supravegheate de egumenul Grigorie Roşca, vărul domnitorului. De altfel, se spune că acesta l-a îndemnat pe Petru Rareş să se ocupe de mănăstire. În cele două domnii, voievodul a construit şi clopotniţa, chilii, ateliere meşteşugăreşti, clisiarnița şi casa domnească. De asemenea, boierilor săi le-a dat dreptul de a fi înmormântaţi în necropola domnească. După ce a murit, domnitorul a fost şi el îngropat aici, deşi trebuia să fie dus la Putna.
Moartea lui Petru Rareş a însemnat şi începutul decăderii Mănăstirii Probota. Chiar dacă Doamna Elena, soţia domnitorului, şi Ştefan Rareş, fiul celor doi, s-au ocupat în continuare de ansamblu, mănăstirea a avut mult de suferit. Doamna Elena şi Ştefan Rareş au mărit ansamblul şi l-au înconjurat cu un zid de incintă, construind şi turnuri de apărare. Vasile Lupu şi-a pus şi el amprenta pe complex, refăcând stricăciunile provocate de atacurile tătarilor. Totodată, el a mai ridicat o casă domnească.
După aceste evenimente, Mănăstirea Probota începe o perioadă neagră. Este atacată de nenumărate ori, iar în anul 1667 Mitropolitul Dosoftei decide să o facă metoc al Bisericii Sfântului Mormânt. La mănăstire, au ajuns câţiva călugări greci, dar aceştia nu au avut deloc grija de ansamblu, ceea ce a dus la ruinarea lui. Chiar dacă au efectuat câteva lucrări de reparaţie, acestea au fost prost făcute şi mai mult au dăunat mănăstirii decât să o ajute. Două secole mai târziu, mănăstirea a avut de suferit din cauza legii secularizării averilor manăstireşti, care a lăsat lăcaşul fără avere.
Astfel, Mănăstirea Probota a fost închisă, iar clădirile ei au fost lăsate în paragină. Mai mult, un incendiu va distruge din temelii casa domnească şi chiliile călugărilor, la începutul secolului al XX-lea. Pietrele şi cărămizile rămase în urma focului au fost furate de săteni, care le-au folosit când şi-au ridicat casele sau anexele gospodăreşti. Cu toate acestea, deşi părea că mănăstirea nu va mai exista vreodată, în perioada 1934-1937, Comisia Monumentelor Istorice se ocupă de restaurarea lăcaşului religios.
Au fost realizate ample lucrări de refacere, dar şi săpături arheologice, care au scos la iveală o mulţime de lucruri uitate sau neştiute. Căderea regimului a însemnat şi reînvierea Mănăstirii Probota, care a fost supusă unui process de restaurare, între anii 1996-2001, lucrările fiind finanţate de UNESCO. Acest lucru a avut loc datorită ambasadorului Japoniei la Bucureşti de la acea dată, care a rămas impresionat de pictura exterioară a bisericii.
Între timp, mănăstirea a fost transformată într-una de maici, iar în momentul actual, în mănăstire, vieţuiesc în jur de 20 de monahii. Călugăriţele au în grijă un atelier de pictură, unul de croitorie, dar se ocupă şi de îngrijirea bătrânilor şi oamenilor săraci din localitate, oferindu-le mâncare.
