Mănăstirea Runc se află în apropierea localităţii Buhuşi din judeţul Bacău şi este considerată ctitorie a domnitorului Ştefan cel Mare, care ar fi construit-o în urma luptei de la Orbie, în jurul anului 1457.
Însă prima atestare documentară a acestei aşezări monahale datează din anul 1695, când este menţionată o donaţie de teren făcută de boierul Ionaşcu Isăcescu şi de soţia sa, Alexandra, pentru ridicarea mănăstirii.
Lucrările la biserica actuală au fost finalizate în anul 1760, când aici s-a stabilit o obşte de călugări din mănăstirile zonei Neamţ. După moartea familiei ctitorilor, mănăstirea a ajuns în administrarea Mitropoliei Moldovei, având în grijă moşia şi pădurile înconjurătoare.
În contextul perioadelor agitate prin care a trecut Moldova, de la invaziile tătare până la domniile fanariote, mănăstirea Runc s-a desfiinţat în anul 1888, iar biserica a ajuns să deservească locuitorii satului Lipoveni, comuna Români. În anul 1941, se reînfiinţează, însă între anii 1959 – 1967 este din nou închisă, terenurile şi clădirile ei intrând în proprietatea statului.
După această perioadă, mănăstirea se redeschide, primind din nou o obşte monahală. Între 1986 şi 1988, are loc o restaurare a lăcaşului de cult, ocazie cu care biserica este pictată de artistul plastic Gheorghe Matei din Arad şi resfinţită apoi de PS Eftimie al Romanului la data de 2 octombrie 1988.
Biserica este realizată în stil moldovenesc, cu ziduri groase de 1,20 de metri, având planul în formă de cruce, cu absidele laterale semicirculare. Poartă hramul „Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil”, în timp ce paraclisul are hramul „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena”.
De-a lungul secolelor, mănăstirea a suferit numeroase renovări, fiecare adăugând elemente care îmbogățesc povestea și structura ei. Astăzi, vizitatorii pot admira combinația de stiluri arhitecturale care mărturisesc despre evoluția artistică și spirituală a locului.
Pe lângă valoarea sa istorică și arhitecturală, Mănăstirea Runc rămâne un punct de pelerinaj important. Ea atrage nu doar credincioși, ci și istorici sau iubitori de artă, fiind un simbol al rezistenței și credinței ortodoxe în fața provocărilor timpului.