În nordul oraşului Târgovişte, la doar patru kilometri de acesta, în comuna Aninoasa, se află Mănăstirea Viforâta. Nu se ştie exact de unde provine numele ei, deşi localnicii sunt siguri că de la viforul care bătea puternic pe aceste câmpii, făcând oamenii să se ascundă între dealuri.
Mănăstirea este numită şi “Mănăstirea cu trei ctitori”, istoria şi existenţa ei fiind legate de Vlad al VI-lea, Matei Basarab şi Constantin Brâncoveanu. Prima atestare documentară datează din anul 1530 şi menţionează că domnitorul Vlad al VI-lea a ridicat-o ca urmare a victoriei împotriva lui Moise Vodă. Se pare că acesta a ridicat noul aşezământ pe locul unei biserici mai vechi, construită de Vladislav-Vodă.
Însă Vlad al VI-lea moare după doar doi ani de domnie, înecat în râul Dâmboviţa, în urma unui tragic accident, acesta fiind şi motivul pentru care a rămas în istorie cu numele de “Înecatul”. Moartea sa reprezintă şi primul obstacol peste care mănăstirea a trebuit să îl depăşească.
Mănăstirea Viforâta a fost, la început, o obşte mixtă, în care călugări sârbi, greci, muntenegreni vieţuiau împreună. Apoi au urmat luptele intre boierime, lupte care au afectat viaţa tuturor aşezărilor religioase. Atunci când Gabriel Bathory, principele Transilvaniei, soseşte pe aceste meleaguri, mănăstirea este incendiată de oastea sa.
Chiar dacă Radu Mihnea Vodă a fost primul domnitor care a restaurat mare parte din mănăstire, după ce a fost lăsată timp de o sută de ani aşa cum a fost construită, refacerea ei se datorează lui Matei Basarab, domnitorul care a construit cele mai multe lăcaşuri de cult de la noi.
Mănăstirea Viforâta se află în paragină, iar ultimii călugări care mai trăiau aici se pregăteau să plece şi ei. Împreună cu Elena Doamna, domnitorul reface întreaga mănăstire şi o transformă într-una de maici. Pe lângă asta, îi dăruieşte schitul Lăculeţe, o moară şi mai multe moşii. Din acest motiv, Matei Basarab este considerat a fi cel de-al doilea ctitor al mănăstirii.
Cel de-al treilea ctitor al Mănăstirii Viforâta este Constantin Brâncoveanu care a început să o refacă după ce doamna Maria, soţia lui, a găsit-o într-o stare foarte rea. Încep, astfel, lucrările de restaurare: zidurile sunt înălţate mai mult, noi chilii îşi fac apariţia şi pictura din biserică recapătă culoare. Mai mult, aici, începe să funcţioneze o şcoală pentru copiii sătenilor, lucru obişnuit în acea perioadă.
Anul 1802 vine cu un cutremur care afectează structura, însă un strănepot al lui Brâncoveanu, pe nume Grigore Brâncoveanu, o reface. Se ocupă şi de refacerea schitului Lăculeţe şi construieşte un arhondaric despre care Nicolae Iorga spunea că este “cel mai bun arhondaric din ţară, cu multe odăi de dormit, un larg salon şi o interesantă odaie turcească”. Astăzi însă nu mai există arhondaricul în formă iniţială, ci în una modernizată.
Chiar dacă au mai existat reparaţii la începutul secolului XX, cutremurul din 1940 a adus-o în paragină. Măicuţele au reuşit să treacă peste eveniment, cu greu, însă comuniştii aproape că au desfiinţat Mănăstirea Viforâta. Însă patriahul Justinian Marina, care avea o relaţie specială cu Gheorghe Gheorghiu-Dej, a reuşit să salveze multe aşezăminte religioase.
A venit cu ideea de a le transforma în cooperative meşteşugăreşti, unde măicuţele au putut să stea în continuare, deşi nu în straie monahale. Slujbele se ţineau pe ascuns sau în alte locuri, viaţa monahală salvându-se astfel. Viforâta a fost transformată în “casă sanatorială”, iar maicile rămase aici au putut să refacă, cât de cât, toate pagubele.
Mănăstirea Viforâta deţine o icoană făcătoare de minuni a Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, care a fost donată de voievodul Leon Tomșa, după ce a câştigat lupta împotriva boierilor olteni ai lui Matei Basarab.
Icoana înfăţişează Sfântul călare pe cal, omorând balaurul şi a fost realizată de un zugrav grec, fiind o pictură veneţiană, îmbrăcată în argint aurit. Se pare că fiica domnitorului s-a vindecat de epilepsie după ce s-a rugat la icoană, aceasta fiind prima minune săvârşită.
O legendă spune cum câţiva hoţi au încercat să intre în biserică şi să o fure, dar un bărbat impunător s-a apropiat de ei şi s-au speriat. După câţiva ani, au revenit la biserică, însă pentru a se spovedi, iar când l-au văzut pe Sfântul Gheorghe au afirmat că el este bărbatul de care s-au speriat cu câţiva ani în urmă.
Mănăstirea Viforâta are moştenire multe obiecte valoroase, unele dintre ele regăsindu-se la muzeele din Târgovişte şi Bucureşti. Cele pe care mănăstirea le are sunt incluse într-un mic muzeu, plin de istorie.
Printre lucrurile de seamă, se numără o catapeteasmă de la Constantin Brâncoveanu şi o colecţie impresionantă de icoane. O altă colecţie importantă este aceea de cărţi, mai ales că în aceste zone s-au dezvoltat tipăriturile româneşti. Tot aici, se află veștmintele preoţilor care au stat şi au slujit la mănăstire, cea mai veche datând din 1741.
În prezent, Mănăstirea Viforâta numără 80 de măicuţe care îşi împart timpul între rugăciune, livada de lângă aşezământ, micuţa fermă de animale şi atelierele de icoane şi broderie. Acestea aşteaptă credincioşii în fiecare zi, gata să le sară în ajutor spiritual.
Priveliștea mănăstirii, cu arhitectura sa tradițională, adăpostită între dealuri, este un simbol al păcii și al refugiului spiritual. Conform legendelor locale, numele „Viforâta” ar proveni de la viforul care bătea puternic pe câmpurile din jur, îndemnând oamenii să caute adăpost între dealuri.
Interiorul mănăstirii este la fel de impresionant, cu fresce vechi și icoane sacre care decorează pereții. Fiecare colț al acestui loc sacru păstrează ecouri ale trecutului, oferind vizitatorilor nu doar o lecție de istorie, ci și momente de introspecție profundă.
