Privesc spre cer. O semeţie ce sfidează înălţimea. O linişte a gândului, împletită cu glasul atâtor inimi. Nu cer măreţie. Nici veşnicie. Se roagă însă, cu ochii ţintă spre infinit, pentru cei care le-au pus piatra de temelie. Pentru seva şi sudoarea celor cărora, au transformat fibra tare a lemnului, în sfinţenia unei rugi.
Nu, nu sunt biserici. Nu sunt turle. Sunt expresia fără de echivoc, a rugăciunilor pure. A sufletului curat şi încercat cu atâtea şi atâtea mâhniri. Aici, din tinutul Maramureşului, privesc către înalt. Nu sunt biserici. Ci adevărate mărgăritare ale neamului. Ale credinţei. Ale unei arte, ce, în tăcere a sfredelit timpul, a înfruntat vitregiile vremurilor ca să străbată până la noi.
Cu smerenie te întâmpină. Cu curaj te invită să îndrăzneşti. Cu dragoste îţi arată locul către care trebuie sa îţi ridici ochii şi sufletul. Nimeni nu ştie. Nimeni nu le aude. Dar ele vorbesc. De peste timp, cu glasul arborilor din care au fost ridicate, în şoapta lemnului rămas fără seva tinereţii, dar cu înţelepciunea sa de dincolo de veacuri. Unele s-au întors la firea lucrurilor, înapoi în pământ. Nimeni nu le mai ştie. Nimeni nu li se mai închină. Nimeni nu le mai cântă. Dar ele vorbesc de dincolo de ţărână celor care au urechi să le asculte. Sunt încă vii în memoria locului, trăgându-şi seva din pământul din care se ridicaseră odinioară. Măreţia şi frumuseţea lor poate mai apare doar prin vreo carte.
Dar, păşind prin locurile de unde odată sfredeleau zările, le vei auzi poveştile. Despre oameni sărmani dar cu sufletul curat, care le împodobeau şi le grijeau precum propriile lor case. Defapt, vechile biserici le-au fost şi casă şi adăpost şi ajutor în vremuri grele.
Dincolo de toate acestea, bisericile care astăzi nu mai există vorbesc despre suratele lor. Despre adevărate monumente ale unei arte populare desăvărşite şi plină de simboluri. Ne îndeamnă să le păstrăm, să le cântăm poveştile şi istoria, pentru ca mai departe să înalţe rugile noastre. Puţini le mai aud şi astăzi. Puţini mai tresar la vederea lor. Ele însă asteaptă. Cuminţi şi în tăcere. Cu semerenie şi credinţă. Credinţa că, deşi unele nu vor mai vedea lumina veacurilor viitoare, măcar câteva vor mai aminti celor ce vor urma, de nişte timpuri tulburi, în care pentru mulţi, bisericcile au fost singurul sprijin.
Mergând în Țara Maramureşului, turlele semeţe te întâmpină la tot pasul. Multe dintre ele sunt noi, din lemn tânăr, care încă nu a trăit şi vazut grozăvia veacurilor. Din loc în loc însă, mai vezi şi câte o turlă mai ponosită. E lemnul secolelor. E lemnul istoriei. E lemnul impregnat de rugăciuni şi lacrimi calde. E lemnul care păstrează în el speranţele atâtor suflete care au îngenunchiat, sprijinindu-şi grijile de seva lui.
Pe atunci era tânăr. Pe atunci se minuna văzând atâţia oameni, care mai de care mai nevoitor în credinţă, se bucura când pictorii vremii îi gâdilau obrazul noduros cu pensula, zugrăvind pe chipu-i tare, scene din Biblie. Pe atunci se minuna vâzând preoţi cum aduc mulţumiri şi se roagă pentru biserica ridicată din seva lui. Şi tot atunci, ţipa cu glas tare dar neauzit, când “cei mulţi şi fără de Dumnezeu” îi puneau foc, sfredelindu-i trupul. A rezistat totuşi, să-şi ducă în spate poveştile şi poverile, până în zilele de astăzi. Dar cui să le spună oare? Doar puţini sunt cei care-i mai aud azi glasul. Puţini sunt cei care-i mai descifrează poveştile. Vin, se închină, se miră şi…pleacă. În vreme ce el, lemnul veacurilor rămâne pradă vitregiei omului şi vremii.
Mergând prin Moldova de miazănoapte, printre codrii deşi de brazi, mesteceni şi fagi, păşind pe un drum vechi, ce-ţi aşterne la picioare istoria ajungi într-o lume care pare ruptă din filme. O lume care astăzi încă mai spune istoria neamului aşa cum a fost ea lăsată din batrâni, o lume care-şi împodobeşte casele şi bisericile cu scoarţe şi ştergare și care poartă cu fruntea senină, costumul moşilor lor.
E Ţara Maramureşului, mândră ţară de dor şi jale, demnă ca strămoşii dacii liberi, curată ca apele ce-i brăzdează satele şi pădurile. Maramureşul de astăzi nu se diferenţiază fosrte mult de cel de acum două, trei secole. E tot un ţinut încercat de vitregiile vremurilor şi de birurile domnilor. E tot un ţinut care, dincolo de câte năpăstuiri l-au încercat şi-a păstrat tradiţia, obiceiurile, verticalitatea. Parcă nu aude, parcă nu vede, merge înainte, brăzdând timpul, asemenea unui bătrân pustnic, înţelept.
Locuitorii Maramureşului n-au uitat simplitatea vorbei şi a portului. Ei poartă cămăşi albe deasupra genunchilor şi pantaloni largi de pânză, iar pe cap, pălăriuţe mici, de paie, primăvara, vara, toamna. Privesc drept în ochi şi vorbesc cu un accent desprins parcă dintr-o limbă românească, din cărţi vechi. Vorbesc clar şi scurt, preferând mai mult să tacă şi să asculte. De aici le vine înțelepciunea. Uneori, la supărare, au hotarârea rapidă. De aici, le vine tăria sângelui ce le curge prin vene.
Tinere şi bătrâne, femeile Maramureşului poartă peste cămaşa de pânză înflorată, zadiile vărgate în dungi albastre şi galbene, ori verzi, roşii şi albe. La sărbători, fetele au capul gol, împodobit cu coroniţe de flori. Femeile măritate poartă întodeauna capul acoperit.
Nu ştim cu certitudine cât de vechi este acest port popular. Ştim însă că pe acest teritoriu au trăit odinioară dacii liberi, înainte şi după cucerirea romană şi că, cele mai vechi atestări documentare despre Maramureş sunt datate la 1219, când se pomeneşte de Terra Bogdana şi la 1222 când apare terra Vlachorum.
Ştim despre voievodul Bogdan, despre comiţii numiţi de administraţia ungară şi ştim, din actele vremii, că maramureşenii şi-au păstrat intacte obiceiurile. Le-au completat cu cele ale rutenilor şi altor populaţii ce le treceau hotarele de prin Moldova sau Transilvania, dar au păstrat peste vreme, esenţa firii.
Aşa au ajuns în secolul XXI tot în costume populare, aşa şi-au integrat în patrimoniul UNESCO bisericile de lemn, aşa au dus mai departe dragostea şi respectul pentru seva lemnului.
Singura diferenţă între casele maramureşenilor şi bisericile lor este scopul folosirii. În rest, când vine vorba despre lemn, conştiinţa maramureşeanului îi spune că trebuie să-l preţuiască în egală măsură, fie că ridică din el biserici, case, şuri sau modelează linguri.
Maramureşenii au învăţat ce înseamnă comuniunea cu natura, fiind înconjuraţi de păduri dese şi umbroase. Au învăţat că lemnul acela îl apără de ploaie şi vânt. De ochii răi ai duşmanilor şi de săbiile lor. De frig şi foamete. Şi doar aşa, au ajuns să-i ridice lemnului altare, deopotrivă cu Dumnezeu.
Au slăvit divinitatea, slăvind şi lemnul deopotrivă, pentru că ştiau mereu că acesta din urmă le-a fost întotdeauna prieten de nădejde, sfătuitor şi ajutor deopotrivă. Şi pentru aceasta, tot aici în Maramureş au folosit pentru întâia dată, limba românească în locul slavonei bisericeşti. Ca sa-i poată mulţumi lui Dumnezeu în limba neamului lor, pentru toate.
Va urma!
NB: Fotografiile aparțin autorului și nu pot fi preluate decât cu acordul scris al acestuia!
