Mediocritatea, în civilizata lume a începutului de secol XXI, pare să fi devenit un cuvânt de ordine, un fel de “Pat al lui Procust”, care să ne uniformizeze, să ne facă egali, în ambigua zonă de mijloc, relativ comodă, “călduţă”, fără mari dorinţe, fără mari eşecuri, fără mari căutări, fără ţeluri înalte, fără entuziasm, fără pasiune. Traiul mediu, gândirea “cuminte”, care să nu “facă valuri”, să nu tulbure echilibrul oricum precar al existenţei cotidiene, par a fi coordonatele paradigmei existenţiale la care se raportează majoritatea oamenilor astăzi, la noi, dar şi în alte părţi, în care viaţa are totuşi standarde diferite.
Într-o foarte interesantă carte publicată în 2015, intitulată “Mediocraţia”, filosoful canadian şi specialistul în ştiinţe politice, Alain Deneault, atrage atenţia că, în societăţile actuale, de pretutindeni, există tendinţa de a promova mediocritatea, adică indivizi nici buni, nici răi, care se subordonează aproape instinctual unei ordini prestabilite, care ştiu şi vor “să joace jocurile” impuse şi care nu sunt preocupaţi decât de îndeplinirea “caietului de sarcini”, fără preocupare pentru valoarea şi calitatea muncii pe care o desfăşoară sau a vieţii pe care o trăiesc.
Indiscutabil, există (au existat în toate timpurile) mulţi oameni remarcabili, celebri sau anonimi, care şi-au asumat destinul, au deschis drumuri noi, s-au autodepăşit, au înfruntat înfrângeri şi au luat-o de la capăt, au crezut în valori înalte şi în reuşită, dar, în paralel cu aceştia, există categoria mediocrilor sau, mai grav, a incompetenţilor, a celor care îşi supraapreciază nivelul de inteligenţă, de cunoaştere, şi care, paradoxal, ajung să domine, să decidă pentru ceilalţi. Altfel spus, este vorba de aşa-numitul Efect Dunning-Kruger, consecinţa unui adevăr pe care Charles Darwin, de exemplu, îl exprima în urmă cu peste un veac, într-o zicere încărcată de amărăciune, şi anume că “Ignoranţa generează mai des încredere decât cunoştinţele”.
Mediocritatea ca atitudine faţă de sine şi faţă de viaţă
Într-o definiţie concisă, de dicţionar, mediocritatea este o atitudine care se situează între extreme, este calea de mijloc, caracteristică unui comportament care nu iese din comun, banal, care nu se evidenţiază prin nimic, previzibil, ori, mai mult, este atitudinea cuiva lipsit de inteligenţă, de capacităţi intelectuale deosebite, de creativitate, de cultură, de spirit.
Într-un sens mai larg, filosofic, mediocritatea este singurul fel de a fi care îi face fericiţi pe cei mai mulţi dintre oameni, spunea “părintele tragediei” greceşti, Euripide, în antichitate, pentru că, în general, se răsplătesc servilismul, conformismul, obedienţa, şi nu curajul, meritul, abnegaţia, devotamentul, succesul, creativitatea, aspect care se poate constata şi în lumea în care trăim astăzi, deşi de epoca lui Euripide ne despart peste două milenii şi jumătate.
În spaţiul românesc, încă din secolul al XIX-lea, Titu Maiorescu, “spiritus rector” al Societăţii “Junimea”, Ministru al Cultelor şi al Instrucţiunii publice, cu rol major în dezvoltarea societăţii de la acea vreme, atrăgea atenţia, într-un cunoscut studiu – “În contra direcţiei de astăzi în cultura românească” – asupra “formelor fără fond”, altfel spus, asupra pericolului mediocrităţii: “O primă greşeală, de care trebuie astăzi ferită tinerimea noastră, este încurajarea blândă a mediocrităţilor. Cea mai rea poezie, proza cea mai lipsită de idei, discursul cel mai de pe deasupra – toate sunt primite cu laudă, sau cel puţin cu indulgenţă, sub cuvânt că „tot este ceva” si că are să devie mai bine. Aşa zicem de 30 de ani si încurajăm la oameni nechemaţi si nealeşi! Domnul X e proclamat poet mare, domnul Y – jurnalist eminent, domnul Z – bărbat de stat european, si rezultatul este că de atunci încoace mergem tot mai rău, că poezia a dispărut din societate, că jurnalistica si-a pierdut orice influenţă; iar cât pentru politica română, fericite articolele literare, cărora le este permis să nu se ocupe de dânsa! De aci să învăţăm marele adevăr că mediocrităţile trebuiesc descurajate de la viaţa publică a unui popor si cu cât poporul este mai incult, cu atât mai mult, fiindcă tocmai atunci sunt primejdioase. Ceea ce are valoare se arată la prima sa înfăţişare, în meritul său si nu are trebuinţă de indulgenţă, căci nu este bun numai pentru noi si deocamdată, ci pentru toţi si pentru totdeauna”.
Mediocritatea, care a preluat puterea în societatea contemporană, după cum observă tot mai mulţi sociologi şi filosofi ai culturii, pare a fi şi “reţeta” lumii noi, secretul coeziunii şi al echilibrului acesteia, în care omul să nu-şi mai dorească mai mult decât ceea ce i se oferă, deşi ar avea capacitatea de a transforma totul, de a progresa, în care şi sentimentele au devenit tot “mediocre”, chiar inutile, ca în celebrul roman al lui Aldous Huxley, “Minunata lume nouă” (Brave New World”).
Pentru noi, românii, la nivel colectiv, dincolo de esenţa spiritualităţii noastre, consolidată în timp, mai există o latură, un fel de a fi, în care mediocritatea pare să facă o breşă din ce în ce mai largă şi mai evidentă – aceea a “balcanismului” nostru, în sens peiorativ, de predispoziţie spre superficialitate, spre “merge şi aşa”, spre indiferenţă şi inconsistenţă, în multe privinţe, spre relativizarea competenţelor, spre promovarea nonvalorilor.
Când este vorba de mediocritate la nivel individual, evident că aceasta este, pe de o parte, un reflex al cultivării mediocrităţii în societate, iar, pe de altă parte, trădează o anume “comoditate” sau, eventual, un spirit de conservare prin adaptare, mimetism fără riscuri, fără exigenţe – mai bine să faci ceea ce ţi se cere, oricât, poate chiar toată viaţa, decât să te expui printr-un punct de vedere sau prin acţiuni care să meargă în contra curentului.
Mediocraţia (termen inventat de Alain Deneault), ca realitate trăită, nu inventată, arată că oamenii care se disting printr-un punct de vedere original, prin decizii inovatoare, sunt ţinuţi pe tuşă, pot fi periculoşi pentru ierarhii bine consolidate, după reguli impuse. Ca să reuşeşti, astăzi, se spune că nu trebuie să ieşi din rând, să te conformezi.
Canadianul Alain Deneault susţine că multe dintre funcţiile de conducere, în prezent, sunt ocupate uneori de inşi care şi-au atins nivelul de incompetenţă şi se eternizează în posturile respective sau, mai des, de către oameni cu un anumit grad de competenţă, dar care fac exact ce li se cere, nici mai mult, nici mai puţin, fără a pune întrebări incomode, fără a fi preocupaţi de altceva decât de a avansa în carieră, prin ocuparea uni post la un nivel superior.
Mediocritatea – 7 cauze posibile
Dacă ne-am gândi că trăim într-o lume în care peste 95% dintre oameni nu trăiesc viaţa pe care şi-ar dori-o, că sunt victime ale mediocrităţii sau, mai grav, că nu fac nimic pentru a schimba o astfel de atitudine faţă de viaţă, că şi inconştient fac alegeri astfel încât să rămână aşa cum sunt, probabil că lumea ar părea foarte tristă. Şi, totuşi, statisticile ne spun că acesta este adevărul.
Pentru a nu rămâne captivi în paradigma mediocrităţii şi a rutinei, psihologii consideră că trebuie identificate mai întâi principalele cauze ale unei astfel de atitudini, printre cele mai frecvente fiind următoarele:
Cauza 1: “Oglinda retrovizoare” – se referă la obiceiul de a privi mereu, insistent, spre trecut, fie că este vorba de persoana în cauză, fie ca ancorarea de trecut se leagă de alţii. Or, oricine poate deveni altceva decât a fost, oricine îşi poate oferi şansa unui nou început.
Cauza 2: Absenţa scopului – cei mai mulţi oameni se mulţumesc cu “supravieţuirea”, este un reflex pe care îl purtăm în subconştientul nostru, dat fiind faptul că, mii de ani, la acest lucru s-a limitat condiţia umană. Trebuie să ne obişnuim creierul cu scopuri mai înalte, cu altă raţiune de a fi, să ne întrebăm în fiecare dimineaţă spre ce ne îndreptăm, cât de mult am făcut pentru scopurile pe care ni le-am stabilit, iar seara să nu o trăim ca pe o “suferinţă”, plângându-ne de oboseală şi efort. Şi scopurile trebuie să ne reflecte personalitatea, dorinţele, aspiraţiile. Mediocritatea se instalează rapid într-o viaţă fără scop, fără aspiraţii.
Cauza 3: Nimic nu este un “incident” izolat – tot ceea ce trăim are impact asupra a ceea ce suntem, nimic nu trebuie tratat ca întâmplare, gândurile generează fapte şi faptele ne condiţionează gândurile. În acelaşi timp, avem tendinţa de a ne pierde în lucruri nesemnificative, ceea ce ar diminua timpul necesar pentru scopuri mai înalte. Putem experimenta, până ne intră în obişnuinţă, “regula celor două minute”, scăpând în acest fel şi de ceea ce psihologii numesc procrastinare (tendinţa de a amâna lucrurile de făcut). Dacă doar am sta să ne uităm la ceas măsurând cât înseamnă două minute, probabil că ni s-ar părea foarte mult, în schimb ne plângem că în două minute nu se poate face mai nimic, deşi se pot acoperi, în două minute, de exemplu, mici treburi gospodăreşti. Pe total, va rămâne mult mai mult timp pentru treburile cu adevărat semnificative.
Cauza 4: Lipsa de responsabilitate – Pentru tot ceea ce facem, de la ocupaţiile mărunte, la cele importante, trebuie să ne asumăm responsabilitatea. E un act de decizie personală şi ceea ce facem, şi ceea ce nu facem.
Cauza 5: Cercul de influenţă – este vorba de persoanele care ne sunt în preajmă cea mare parte din timp. Studiile arată că suntem un fel de “medie” a celor cu care interacţionăm cel mai des. Dacă aceste persoane sunt motivate, active, creative, ne vor transmite din energia lor pozitivă, dacă nu, evident, efectul va fi invers. Dacă vom avea mereu în jur persoane mediocre, foarte posibil că vom acţiona precum acestea. Şi apoi, când urmezi drumul bătut de majoritatea, rezultatele vor fi similare cu ale majorităţii.
Cauza 6: Indiferenţa faţă de posibilităţile de dezvoltare personală – trăim într-o epocă în care informarea pe orice subiect nu mai este o problemă. A rămâne indiferenţi la posibilităţile de a ne alimenta resursele creatoare şi de a ne îmbunătăţi performanţele ar fi doar un semn de nepăsare al unei persoane faţă de ea însăşi.
Cauza 7: Sentimentul că nu este nicio grabă – o astfel de atitudine ne poate ţine captivi în mediocritatea suficientă sieşi. În realitate, nimic nu trebuie “reportat” într-un viitor confuz, deoarece acesta este modul cel mai sigur de a rămâne captivi în paradigma/şirul de obişnuinţe al rutinei, în sentimentul că nu a venit momentul unei schimbări, poate mai târziu, poate altă dată.
Mediocritatea este semnul că suntem prizonieri în paradigma rutinei?
Mediocritatea este o atitudine şi o alegere. Când cineva alege mediocritatea, care este mai “comodă”, alege, de fapt, să-şi oculteze competenţele, talentele, latenţele, oportunităţile. Autorul cărţii “Mediocraţia”, menţionat în prima parte a articolului, este categoric în a afirma că, în prezent, mediocritatea “a preluat puterea”, de vreme ce nu trebuie să fii nici inteligent, nici spiritual, nici original, să nu ai idei, să gândeşti în tăcere, până când te dezobişnuieşti să mai gândeşti, altfel rişti să fii perceput ca arogant.
Mediocraţia pare a-şi fi asigurat şi viitorul. Dinamica tehnologică, pe lângă avantajele aduse civilizaţiei moderne, a încurajat, pe de altă parte, oamenii fără convingeri, fără pasiuni, care se trezesc dimineaţa pentru a-şi dedica toată energia pentru a corespunde exigenţelor altora, care au puterea şi banii.
Nenumărate studii consacrate acestui fenomen periculos al mediocraţiei trag un semnal de alarmă în legătură cu felul în care proliferează mediocritatea in toate domeniile, inclusiv în ţările dezvoltate. Educaţia instituţionalizată s-a transformat într-un “templu” al mediocrităţii, spiritualitatea a fost înlocuită cu divertismentul de prost gust, ca şi cum am trăi în “Peştera” lui Platon din care nici măcar nu suntem interesaţi să ne salvăm, preferând “umbrele” cu care ne-am obişnuit, în detrimentul luminii.
În artă, orice kitsch pare “genial”, în sport, valoarea în bani a premiului a acoperit valoarea performanţei, în politică, pseudoelitele doresc doar să-şi conserve avantajele, ignorându-şi adevărata misiune, în plan social, “licenţa” sfidează secole de civilizaţie, iar hedonismul a devenit normă. Trăim astăzi, spune Philippe Bouchat, o figură marcantă a Ministerului Securităţii Publice din Belgia, avocat si scriitor, un fel de “dictatură” a mediocrităţii, camuflată sub aparenţe agreabile şi al cărei slogan mai mult sau mai puţin explicit este: “Cine nu este cu noi este retrograd!”.
Pentru că mediocritatea să nu devină o atitudine de viaţă este nevoie de gândire critică, de respingerea lucidă a rutinei, a succesului fără valoare, de asumarea libertăţii individuale, de curaj, de conştientizarea capacităţilor pe care fiecare om le are sau le poate dobândi printr-un act de voinţă şi prin refuzul constant al uniformizării, al “mersului pe sârmă” pe drumul de mijloc dintre incompetenţă şi performanţă, ca şi cum viaţa fiecăruia dintre noi ar fi un rol într-o piesă în care trebuie să ascultăm indicaţiile de regie pentru a-l juca. “Fericirea este peste tot, dar nu în mediocritate”, spunea Balzac în urmă cu aproape două secole. Fericirea este dată de măsura în care fiecare îşi asumă libertatea şi puterea de a fi.
