Pana la aparitia metrului si a altor unitati de masura standardizate, omul a apelat la tot felul de metode pentru a putea regla schimbul de marfuri si dezvoltarea comertului, in general. In vechile civilizatii antice, in Mesopotamia, in Egipt si in alte tari din Orientul Mijlociu, inca de la inceputurile organizarii vietii in cadrul unor structuri sociale, economice, politice si culturale, s-a conturat ideea ca numai cu ajutorul unor masuratori, comparabile unele cu altele, putea functiona un schimb echitabil de bunuri. Aproape cinci mii de ani, s-a apelat la repere care tineau de dimensiunea corpului uman. De exemplu, se masura lungimea lemnului si a altor materiale, cu “palma”, cu “cotul” (cat masura antebratului), cu “piciorul” (marimea pasului). Egiptenii au stabilit ca intr-o “palma” intrau patru latimi de deget, iar intr-un “cot” intrau sapte “palme”. Cum insa si oamenii aveau dimensiuni diferite, referinta principala era “regele”.
La englezi si la americani, multa vreme, un “inci/inch” era lungimea ultimei falange a degetului mare, iar un “iard” distanta de la varful nasului la varfurile degetelor de la bratul drept intins la orizontala (evident, nasul si mana conducatorului). Pentru lungimi mai mari, se utiliza o sfoara innodata de 100 de “coti”. Uneori, timpul devenea unitate de masura pentru lungime, substituind ceea ce astazi numim “metru”, multiplii si submultiplii acestuia – adica, o anume distanta era “cat o ora de mers, cat o zi, o luna” etc. Un “acru” (in prezent, reprezentand aproximativ 4000 de metri patrati) insemna o suprafata pe care un om o putea ara, cu un plug si un animal de tractiune, intr-o zi. Lungimea unei brazde se masura un “furlongi” (1/8 dintr-o mila terestra de astazi, o mila terestra fiind echivalentul a 1609,3 metri). In mod similar, pentru greutati, se folosea masura unui vas cu porumb sau un anumit numar de bucati de cupru. Etalonul “de aur” (15 grame) era stabilit cu ajutorul balantei. Pentru ca tentatia inselarii cumparatorilor de catre negustori se pare ca nu le era straina nici anticilor, “calibrarea” se facea prin compararea cu greutati din piatra sau din bronz, verificate si gravate cu inscriptiile regale.
Timp de secole, masurarea a ramas totusi destul de inexacta, iar razboaiele sau alte evenimente duceau, frecvent, la pierderea etaloanelor de masura. In 1668, un preot, dar si om de stiinta englez, John Wilkins, intr-una dintre scrierile sale, propune o unitate universala de masurare a lungimii, echivalenta cu 993,7 mm actuali. Tito Livio Burattini, un savant italian, sapte ani mai tarziu, numeste “masura universala” a lui Wilkins, cu termenul “metru” (“metro cattolico”), echivalent al lungimii unui pendul care oscileaza cu o bataie pe secunda. Peste inca un secol, nici acest etalon nu a mai fost multumitor si, pe 30 martie 1791, Academia de Stiinte din Franta, la propunerea lui Jean Charles de Borda, matematician si fizician, a decis ca unitatea oficiala de masurare a lungimii sa fie “metrul parizian”, adica a-40-a milionime din circumferinta Pamantului sau a zecea milionime din jumatatea meridianului terestru (adica 0,993977 metri), renuntandu-se la etaloanele oferite de corpul uman, si, in acelasi timp, s-au propus multipli si submultipli ai metrului, din 10 in 10, altfel spus, intr-un sistem decimal. Intre 1796 si 1797, in diverse locuri din Paris, au fost amplasate 16 etaloane din marmura, cu lungimea de un metru, pentru ca populatia sa se familiarizeze cu noua masura.
In 1889, Biroul de greutati si masurari din Paris, a redefinit metrul ca distanta intre doua puncte luate pe o bara facuta dintr-un aliaj de platina si iridiu (ambele metale foarte dure si dense). Progresul rapid al stiintei a facut ca nici acest etalon sa nu ramana valabil pentru multa vreme. In 1960, la Conferinta Generala a greutatilor si masurilor (CGPM), organism de decizie, de la Paris, stabilit inca din 1875, in acest domeniu, al metrologiei, s-a stabilit ca metrul este egal cu 1 650 763,73 lungimi de unda ale radiatiei, in vid, a izotopului 86 de kripton. La Conferinta aceluiasi organism, din 1983, viteza luminii, in vid, a fost stabilita la 299 792 458 metri/secunda si, in raport cu aceasta, metrul a fost redefinit ca distanta parcursa de lumina in 1/299 792 458 secunde.
In limbajul curent, “metru liniar” este un pleonasm, pentru ca metrul este o unitate de masurare a lungimii. Metrul patrat este folosit pentru masurarea suprafetelor, iar metrul cub, pentru volume. In privinta multiplilor metrului, cel mai mare este UA (Unitatea Astronomica) de masurare a lungimii, adica aproximativ 150 de milioane de kilometri (echivalenta cu lungimea semiaxei mari a orbitei Pamantului, in miscarea sa in jurul Soarelui), iar parasecul (ps) este egal cu 1 UA. Cel mai mic submultiplu al metrului, dupa decimetru, centimetru, milimetru, micrometru, nanometru etc., este yoctometrul (ym), adica 10 la puterea 24 dintr-un metru.
La momentul actual, in cele mai multe tari ale lumii, se foloseste Sistemul International de Unitati (SI), un sistem decimal, cu exceptia unitatilor de masurare a timpului. Acest sistem cuprinde sapte unitati de baza: metrul (simbolul fiind m – din grecescul “metron”, care inseamna “masura”), kilogramul (Kg), secunda (s), amperul (A) – unitate de masura pentru intensitatea curentului electric, Kelvinul (K) – pentru temperatura termodinamica, mol-ul (mol) – utilizat in fizica si in chimie, pentru structuri atomice, si candela (cd)- pentru masurarea intensitatii luminii. Cu toate acestea, de exemplu, in Statele Unite ale Americii, sistemul SI nu a fost adoptat in totalitate, iar in masuratorile mai putin oficiale, in toate partile lumii, inca se mai folosesc unitati de masura traditionale.
