A fost odată ca niciodată… Așa încep toate poveștile despre palate, castele și prințese, așa-i? Ei bine, așa începe și povestea mea de astăzi, despre Sturdzești și Miclăușeni. Povestea unui palat care, după zeci de ani de suferințe, astăzi strălucește din nou, plin de viață.
Suntem în anul 1410, când domnitorul Alexandru cel Bun dăruiește vornicului Miclăuș un domeniu vast care, după moartea acestuia, se va numi Miclăușeni. De aici, această moșie din apropierea Luncii Siretului, astăzi la 65 km de Iași, trece pe rând în proprietatea unor oameni care, neavând moștenitori, lasă pământurile, celor mai apropiați de sufletul lor. Așa se face că vornicul Miclăuș lasă moșia vistiernicului Stroe Simion care, la rândul său, lasă satul Miclăușeni „Lupului Prăjăscului și nepoatei mele Saftei, și fiului meu, Gligorie, cu heleștee și cu prisăci și cu tot venitul, pentru că i-am luat spre dânșii ca să-mi fie ei ficiori de suflet.” Dar nici aceștia nu au avut urmași, drept pentru care pământurile de aici vor fi lăsate spre îngrijire unor rude…
Frații Ioan și Sandu Sturza. De aici, începe o altă poveste pentru Miclăușeni. Împărțindu-și moșia între ei, satul, împreună cu pământurile și locuitorii de aici îi revin lui Ioan Sturza. În 1752, acesta reclădește conacul de la Miclăușeni, construcția având forma crucii și 20 de camere, împărțite în mod egal între demisol și parter. A fost o perioadă de înflorire pentru domeniul de la Miclăușeni. Și atât de drag și prețuit a fost acesta de către fiul lui Ioan Sturdza, Dimitrie, căci a vrut să aibă, aproape de conac, biserică mândră, de zid, în care să-și ostoiască neliniștile și să mulțumească divinității pentru toate. Și pentru că dragostea de pământ se moștenește genetic și fiul lui Dimitrie Sturdza, Alecu Sturdza Miclăușanu și-a adus contribuția la frumusețea de odinioară a acestui loc. 42 de hectare de pământ au fost amenajate în jurul conacului, într-un parc dendologic, realizat în stil englezesc, în care diferite specii de pomi și plante își dădeau concursul alături de cele mai frumoase grădini ale Moldovei din acele vremuri.
Dar nu numai dragostea pentru pământ i-a ghidat lui Alecu Miclăușanu viața. Ci și cea pentru lectură. Așa se face că, în timpul stăpânirii lui, conacul de aici avea o bibliotecă ce a ajuns să numere mii de titluri, cărți alese, rare, îmbrăcate în coperți de piele, letopisețe și manuscrise deosebit de valoroase.
Mândru palat, la Miclăușeni s-a ridicat
Fiul lui Alecu, George Sturdza, căsătorit cu Maria, fata scriitorului Ion Ghica, a vrut să ducă mai departe opera tatălui său, încununând-o la rang de artă. Așa se face că, timp de 24 de ani, între 1880 și 1904, palatul de la Miclăușeni avea să se ridice mai mândru decât conacul de altădată, pe care l-a și înglobat parțial. Realizat în stil neogotic târziu, cu o arhitectură ce amintește de Palatul lui Cuza de la Ruginoasa, construcția de aici este o copie fidelă a castelelor feudale apusene. Fațadele palatului sunt decorate cu numeroase elemente realizate în altorelief: turnulețe, armuri, înscrisuri, printre care vom regăsi și blazonul familiei Sturdza: leul cu sabie și ramura de măslin. Un pic mai târziu, arhitectul Iulius Reinecke a adăugat exteriorului în 1898 diverse elemente simbolice realizate în stil Art Nouveau.
Interiorul palatului nu se lăsa nici el mai prejos: scări din marmură de Dalmația, sobe de teracoță sau chiar porțelan, mobilier sculptat, traforat și lăcuit, din cele mai scumpe și apreciate esențe lemnoase, parchet din mahon, stejar sau abanos, atent realizat cu motive geometrice și florale, pereți pictați în ulei sau împodobiți cu diverse citate în limba latină, ușile, ferestrele și scările fiind și ele minuțios sculptate și traforate. Să mai spunem că această construcție era, de fapt, un impresionant muzeu, găzduind colecții de cărți rare, ce însumau peste 60.000 de tilturi, multe dintre ele în ediții princeps, armuri medievale, busturi realizate în marmură de Carrara, bijuterii, arme de tot felul, piese de arheologie și numismatice, deosebit de valoroase. O adevărată bijuterie arhitecturală era acum palatul Sturdzeștilor de la Miclăușeni.
Vremuri grele, haine noi
Alecu și Maria Sturdza au avut un singur moștenitor: pe Ecaterina, căsătorită mai târziu cu Șerban Cantacuzino. Și cum vremurile se schimbaseră, Primul Război Mondial le-a bătut și celor de la Miclăușeni la ușă. Ecaterina și mama sa, Maria Ghica au organizat în incinta palatului un spital în care ajutau, pe post de infirmiere, răniții veniți de pe front. O bună perioadă, așa s-au derulat lucrurile, dar, odată cu cel de-al Doilea Război Mondial, Ecaterina Sturdza, rămasă și văduvă, părăsește domeniul Miclăușeni, refuzând inițial să evacueze biblioteca. O parte din cărți au fost donate Episcopiei Romanului. În iarna lui 1944, palatul a găzduit prizonieri nemți, fiind devastat efectiv de către ocupanții ruși, care au rupt cărțile, folosindu-le pentru a face focul și a se încălzi. O altă parte a acestei colecții a fost vândută și folosită ca hârtie pentru împachetat. Ce nu a fost distrus din piesele de mobilier a dipărut fără urmă, împreună cu toate colecțiile adunate în timp de către Sturdzești.
Ecaterina, văduvă și fără urmași, se călugărește, purtând numele de monahie, Macrina. Donează palatul Episcopiei de Roman, împreună cu 30 de hectare de parc și biserica și dependințele ei, cu condiția de a fi amenajată aici o mănăstire de maici. Și cum o nenorocire nu vine niciodată singură, rănile încă sângerânde ale palatului de la Miclăușeni nu aveau să se închidă nici acum. În 1953, comuniștii desființează mănăstirea de maici de aici, palatul este folosit pe rând drept depozit de muniție, dar și patrimoniu al Sfatului Popular și Universității Al. I Cuza din Iași, pentru ca, șapte ani mai târziu, să găzduiască un centru de plasament pentru copiii cu handicap psihic sever. A fost, poate, cea mai neagră perioadă a acestui castel. Clădirea nu a mai fost deloc întreținută, iar condițiile în care erau ținuți acei copii și-au lăsat amprenta în fiecare colțișor din clădire. În 2002, cei care i-au trecut pragul susțineau că mirosul de amoniac și de urină încă mai persista aici!
Renașterea unui Phoenix!
Odată cu retrocedarea domeniului către Mitropolia Moldovei și Bucovinei și epoca neagră a palatului de la Miclăușeni avea să se încheie! Cu o finanțare obținută din partea Băncii Mondiale, Mitropolia a început reabilitarea construcției și dependințelor sale. Ultima dată când l-am vizitat eu, prin 2008, era încă sub auspiciile amenajărilor. N-am putut trece dincolo de ușa zăvorâtă atunci, însă i-am ghicit noul suflu prin sticla geamurilor. Biserica și-a reluat funcționarea și menirea, aceea pe care Ecaterina Sturdza și-a dorit-o! Osemintele ei au fost mutate aici, de la schitul Cozancea, Botoșani, unde s-a stins din viață. Astăzi, palatul de la Miclăușeni, împreună cu micuța biserică și pământurile parcului dendrologic își reiau încet, strălucirea de altădată. Au fost amenajate pentru copii ateliere de pictură, de decorare a ouălor încondeiate, se țin constant concerte, și se intenționează amenajarea unui centru pentru bătrâni, precum și a unuia de pelerinaj.
E multă istorie strânsă aici, la Miclăușeni. Multe au auzit zidurile acestea și mai multe le-au văzut ochii. Nu cu toate se mândresc. Nu despre toate vor să-și amintească. Însă, de frumusețea de ohinioară, de stăpânii ei care făgăduiau țăranilor din sat pâmânturi și se și țineau de cuvânt, de balurile date aici sau de impresionantele colecții rare, cu siguranță că fiecare ungher din palat vrea să-și amintească. Mărturile acelor vremuri mai stau și astăzi, în camera cu inscripții, pietrele decorate cu slove latinești, slavone sau arăbești.
Cu siguranță că, trecându-i pragul, după ce-i cunoști trecutul, palatul nu ți se mai pare la fel. Dar, cu ochii minții, privește-i fiecare cotlon. Analizează-i broderiile. Simte-i viața care pâlpâie din nou, respirând sub fiecare perete sau pardoseală. Vei vedea! Tot trecutul său e înscris aici, ca într-un cod genetic. Și nu e deloc imposibil de descifrat…
NB: Fotografiile aparțin autorului și nu pot fi preluate decât cu acordul scris al acestuia!
