Mihai Eminescu este “ceea ce se adaugă, atunci când ne lipseşte totul”. Ziua Culturii Naţionale

Mihai Eminescu este simbolul eternităţii noastre, un “model românesc al fiinţei” şi “dacă astăzi fiinţa românească ţine este pentru că a trecut un Eminescu prin lumea ei” (Constantin Noica), pentru că el, poetul, a adus limbii române “prisosuri” de sens cât să ne ajungă o veşnicie, pentru că el reprezintă “omul deplin al culturii româneşti”, după cum spunea acelaşi filosof.

În mod firesc, data naşterii lui Mihai Eminescu – 15 ianuarie – a fost aleasă ca Ziua Culturii Naţionale (începând cu anul 2011), pentru “a promova cultura, arta şi efortul academic”, pentru a marca “o zi de reflecţie asupra culturii române, în genere, şi a proiectelor culturale de interes naţional“, aşa cum se precizează în documentul prin care Academia Romană a instituit această sărbătoare.

Îndemnul de “a reflecta asupra culturii române”, implicit asupra gândirii şi creaţiei lui Mihai Eminescu, poate fi prielnic, dacă este un gest autentic, dacă se bazează pe a cunoaşte, a citi, a înţelege, pe respectul faţă de limba română şi faţă de marii creatori pe care timpul ni i-a dăruit.

Nu poţi vorbi despre Mihai Eminescu, “poet, poet în toată puterea cuvântului” (Titu Maiorescu), fără să-i citeşti opera, fără să ai în minte măcar un vers din opera sa, în care s-au sublimat marile teme ale literaturii – cunoaşterea, timpul, iubirea, presentimentul morţii, geniul, transcendenţa, panorama deşertăciunilor, dorul nemărginit, etnogeneza românească etc. – în creaţii comparabile cu ale marilor scriitori din literatura universală.

Mihai Eminescu este “ceea ce se adaugă, atunci când ne lipseşte totul”…

Un alt mare poet, din generaţia scriitorilor postmodernişti, Marin Sorescu, îl elogiază pe Eminescu, spunând că: “Eminescu a cântărit/ cu el însuşi bucuria şi durerea noastră./ Bijutier de mare precizie, care se aruncă pe sine în balanţă./ Este ceea ce se scade, când fericirea ar fi să ne copleşească./ Este ceea ce se adăugă, când ne lipseşte totul./ Este ceea ce ne rămâne, pururi nouă”.

Veritabil reper cultural, opera lui Mihai Eminescu reuşeşte şi astăzi, în 2022, când se împlinesc 172 de ani de la naşterea poetului, să-şi arate esenţele tari, ridicându-se deasupra interpretărilor stereotipe, deasupra superlativelor de circumstanţă sau a denigrărilor unor “ïntelectuali” cu statut incert şi să surprindă printr-o ivire perpetuă de semnificaţii.

S-au cristalizat, în creaţia eminesciană, toate liniile de forţă ale unui întreg secol de romantism european, suprapuse peste excepţionale lecturi/ idei din istoria religiilor, mitologie, filosofie, unificate de o inteligenţă, o memorie şi o curiozitate intelectuală desăvârşite.

Nimeni, nici înainte, nici după Eminescu, nu a mai prins în cuvânt, cu atâta profunzime, nici sensul destinului, ca în “gândul purtat de dor”, care îl animă pe Luceafăr, sau “visul de luceferi” al fetei îndrăgostite, nici geniul şi transcendenţa (ca în “Învierea”, “Dumnezeu şi om”, “Înger de pază”, “Scrisoarea I”), norocul schimbător, “viaţa e vis” (“Glossă”), erosul (“Dorinţa”, “Floare albastră”, “Sara pe deal”, “De ce nu-mi vii”, “Crăiasa din poveşti” etc.), etnogeneza românească (“Sarmis”, “Decebal”), presentimentul morţii (“Oda, în metru antic”), panorama deşertăciunilor (“Memento mori”) s.a.m.d.

Gazetarul Mihai Eminescu – adevărul, educaţia, munca, “nu fraze lustruite şi negustorie de vorbe”

Mihai Eminescu, pe lângă excepţionala sa operă literară, a desfăşurat şi o prodigioasă activitate de gazetar. Până în 1877, a publicat nenumărate articole in diverse reviste precum: “Familia” (condusă de Iosif Vulcan), “Convorbiri literare” (revista Societăţii “Junimea”), “Curierul de Iaşi”.

După 1877, este angajat, la insistenţa lui Titu Maiorescu, la revista “Timpul”, din Bucureşti, devenind, între 1880 – 1881, redactor şef. Toată publicistica lui Eminescu a fost inclusă în volumul X, din ediţia integrală a Operei eminesciene, coordonată de criticul literar Perpessicius.

Articolele publicate de Mihai Eminescu arată preocuparea sa pentru temele “fierbinţi”ale epocii şi pentru destinul poporului căruia îi aparţine. Era convins că esenţiale, pentru destinul unui popor, sunt educaţia, munca şi adevărul, nu “frazele lustruite şi negustoria de vorbe”.

Scoala, considera genialul poet, “consistă în influenţa continuă pe care o au lucrurile învăţate asupra caracterului şi în disciplinarea inteligenţei. Când aceste două lipsesc, oricât de multe ţi-ar fi aproriat capul în mod mecanic, omul simte în sine un gol moral, care din toate e cel mai insuportabil şi care conduce mintea nedisciplinată la cele mai triste abateri”.

“Ca la noi la nimenea”…

Într-un articol din 12 septembrie 1878, cu titlul “Ca la noi la nimenea”, realitatea românească este descrisă succint şi cine va citi articolul va constata că este de o actualitate extraordinară: “Proverbul acesta, moştenit din moşi strămoşi, e rezultatul unei dureroase istorii, în cursul căreia poporul nostru, pierzând orice speranţă de îndreptare, ia lucrurile mai mult în bătaie de joc, ca şi când lui Dumnezeu i-ar fi plăcut să drapeze tragedia sorţii noastre cu foarte multe scene comice.

Realitatea tragică a vieţii noastre de stat e nespusa mizerie a populaţiunilor de jos, e stoarcerea lor prin nemăsuratele clase improductive, compuse mai cu seamă din străini, e uşurinţa şi lipsa de caracter în viaţa publică […] O mulţime de oameni mari se mişcă pe această scenă bizară, pe care toate sunt cu putinţă afară de un singur lucru: onestitatea” etc.

Ziua Culturii Naţionale

Ziua Culturii Naţionale, marcată la data de 15 ianuarie, se asociază, în mod firesc şi simbolic, cu numele lui Mihai Eminescu. Nenumărate alte nume de personalităţi, din literatură, muzică, teatru, film, pictură, sculptură etc., din arte, în general, din ştiinţă, atât de multe că nu pot fi cuprinse într-un articol, au construit şi consolidat, de-a lungul timpului, prestigiul cultural şi profilul spiritual al acestei ţări.

Ca o ironie însă, “Ziua Culturii Naţionale li se pare unora (ca şi Academia) de prisos – spunea, anul trecut, cu ocazia acestei zile, Preşedintele Academiei Române, Ioan Aurel Pop – un fel de reminiscenţă sentimentală a unui trecut fără rost, menit, pentru anumiţi contemporani grăbiţi, să fie scos din memoria colectivă”.

Şi nu este vorba doar de starea şi de atmosfera generate de pandemia de Covid 19, ci de faptul că, de ceva vreme, indiferenţa, mediocritatea, cantonarea în ambigua zonă de mijloc, “călduţă”, în care fiecare îşi joacă “rolul”, subordonându-se unei ordini prestabilite, par a fi devenit coordonatele paradigmei existenţiale de astăzi, în care valoarea, creativitatea, meritul, talentul sunt marginalizate, ignorate, hulite.

“Tu te-ntreabă și socoate”…

Nu rareori se poate observa că ceea ce spiritul vizionar al lui Mihai Eminescu intuise despre soarta geniului, este valabil şi astăzi: “Iar deasupra tuturora va vorbi vreun mititel/ Nu slăvindu-te pe tine… Lustruindu-se pe el/ Sub a numelui tău umbră” (“Scrisoarea I”).

Un semn mult mai “curat” de preţuire a lui Eminescu şi a tuturor celor care au însemnat şi înseamnă ceva pentru cultura românească ar fi să le cunoaştem opera, efortul creator, să le preţuim, să le includem în reperele noastre individuale şi colective – şi acesta un mod de detaşare de “zgomotul” generalizat al lumii în care trăim.

Eminescu, a cărui cultură s-a ridicat la nivelul culturii europene, a ştiut să dea limbii române forma perfectă şi a pregătit-o, cum spunea, în secolul al XIX-lea, Titu Maiorescu, pentru a putea crea “din propria ei fire, vestmântul noilor cugetări”. Şi dacă Eminescu ne-ar fi lăsat ca moştenire doar superba “Odă (în metru antic)” – “Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată;/ Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi,/ Ochii mei nălţam visători la steaua/ Singurătăţii… – sau “Glossa” – “Vreme trece, vreme vine,/ Toate-s vechi și nouă toate;/ Ce e rău și ce e bine/ Tu te-ntreabă și socoate… – şi tot ar fi fost de ajuns.