Ca să vezi Milano nu îţi trebuie mai mult de trei sau patru zile. Pe scurt, celebrul oraş poate fi caracterizat prin preţuri foarte mari, incapacitatea italienilor de a vorbi altă limbă decât cea maternă, contraste la nivel de arhitectură şi multă gălăgie.
Pe larg, Milano este capitala modei europene, dar eu aş zice, în primul rând, capitala fiţelor deci ai nevoie de bani serioşi de cheltuială, întrucât nivelul de trai este ridicat, iar viaţa este foarte scumpă, pornind cu hotelul la care te cazezi şi sfârşind cu bunătăţile pe care le vei savura de-a lungul meselor.
Centrul oraşului Milano sau punctul de atracţie pentru turişti se cheamă chiar aşa – piaţa centrală – şi reprezintă un amestec neaşteptat de artă veche, spectaculoasă şi clădiri cenuşii, lipsite de farmec, un amestec de magazine de marcă în care nu îndrăzneşti să intri (Gucci, Vuitton, Prada) şi magazine arhicunoscute şi în România, un amestec uluitor de cafenele foarte scumpe şi restaurante fast-food în care nu găseşti locuri libere.
Cu excepţia pieţei centrale, oraşul Milano nu oferă privirilor curioase decât dezamăgiri. Străzile nu sunt foarte curate, clădirile sunt pătrăţoase, fără balcoane şi, de regulă, cam prăfuite, terasele sunt extrem de simple şi cam goale. E foarte simplu să te pierzi în Milano, mai ales că nu prea există indicatoare pentru obiectivele de interes turistic, iar oamenii de pe stradă fie nu pricep ce întrebi, fie nu ştiu nici ei cum se ajunge într-o direcţie sau alta, dar, din prietenie, te îndreaptă spre undeva, oriunde.
Nu poţi să spui că ai fost la Milano dacă nu ai vizitat celebrul Dom milanez. Este o clădire care îţi taie răsuflarea; a fost clasată drept a doua cea mai mare din Italia, după Basilica San Pietro din Roma, iar pentru a-i înţelege grandoarea trebuie s-o vezi. Nu cred că există cuvinte care să exprime frumuseţea, măreţia şi splendoarea acestui lăcaş catolic, construit de-a lungul a 500 de ani.
Vitraliile sunt ameţitor de înalte, pictate cu sute de secvenţe biblice, în culori vibrante cărora lumina zilei le dă şi o strălucire aparte. Domul cuprinde nu unul, ci mai multe altare, unele închinate lui Iisus Hristos, altele Fecioarei Maria şi unele închinate sfinţilor. Fiecare altar e prevăzut cu mai multe rânduri de bănci, unde te poţi aşeza şi ruga în linişte. Deşi catedrala este întotdeauna plină de turişti (încap cu uşurinţă circa 40.000 de oameni), atmosfera rămâne veşnic înălţătoare, probabil şi datorită impresionantei suprafeţe de 1200 mp.
În subsolul catedralei, a fost deschis un intim muzeu al tezaurului unde, contra unei taxe mititele, poţi admira piese bisericeşti realizate în aur şi bătute în pietre scumpe.
Dacă nu suferi de rău de înălţime, te îmbie turnul principal Madonnina, contra taxei de 15 euro. Ai de urcat trepte care te ridică 100 de metri deasupra pământului.
Aspectul exterior al catedralei este mai mult decât copleşitor. De la depărtare, îţi lasă impresia că întreaga construcţie este îmbrăcată într-o spumă de dantelă, din cauza sculpturilor albe, desăvârşite, lucrate de artiştii consacraţi ai secolelor trecute. Domul din Milano a fost construit pentru slava Fecioarei Maria, a cărei statuie, acoperită în aproape 4000 straturi de aur, domină piaţa centrală din vârful turnului principal.
În Milano, merită vizitată şi biserica Santa Maria della Grazie, aflată cam la 9 staţii de tramvai depărtare de Dom. Biserica aceasta este celebră datorită frescei lui Leonardo da Vinci, Cina cea de taină. Totuşi, puţini turişti ştiu că pentru a admira pictura nu este suficient să găseşti biserica Santa Maria della Grazie, ci trebuie să fi făcut în prealabil o rezervare (cam cu şase săptămâni înainte) în acest sens. Fresca nu este expusă în biserică, la discreţia vizitatorilor, ci adăpostită într-una din galeriile – muzeu ale bisericii, sub supravegherea ghizilor turistici. Acolo, nu intri decât cu programare şi bilet. Orele de vizită sunt scurte, până în ora 16, iar doamnele de la ghişeu nu sunt tocmai „comerciale”.
Biserica în sine trebuie şi ea văzută, căci este o splendoare. Nu se compară cu dimensiunile uluitoare ale Domului, dar cuprinde, de asemenea, un altar principal şi alte câteva secundare, de-o parte şi de alta. Sunt expuse fresce minunate semnate de alţi renumiţi artişti: Tiţian, Gaudenzio Ferrari, Bramantino şi Zenale.
Dacă tot eşti în Milano, trebuie să vezi şi Castelul Sforzesco, o superbă construcţie din secolul al XIV-lea care a servit, de-a lungul timpului, drept locuinţă privată, reşedinţă de curte regală, loc de încoronare şi, ulterior, muzeu. Se ajunge foarte uşor, o iei pe jos din piaţa centrală şi mergi tot înainte. Castelul se vede din depărtare, nu îţi trebuie nici măcar indicatoare. Înăuntrul castelului, au fost amenajate 12 minimuzee, dar principalele puncte de atracţie sunt câteva capodobere de pictură şi sculptură ale vestiţilor Michelangelo şi Da Vinci. Pe mine, numele castelului m-a dus cu gândul la vreun principe român, realizat peste hotare, dar, în realitate, este vorba de celebra familie Sforza care a dorit ca prin acest palat să stârnească până şi invidia regilor. Pe bulevardul ce duce spre castel, sunt amenajate o sumedenie de terase, pizzeri, cafenele şi magazine cu accesorii de lux. Există chiar şi un local numit Sforzesco unde poţi servi paste şi pizza excelente. Totuşi, dacă ai poftă de vreo friptură, personalul localului intră în panică.
Teatrul La Scala nu prea se bucură de atenţia turiştilor. În primul rând, pentru că este adăpostit într-o clădire extrem de modestă. Nici prin cap nu ţi-ar trece că acolo e teatrul La Scala, dacă nu ar exista o placă cu celebra denumire. Intrarea în clădire pare mereu încuiată, nu te îmbie deloc să intri. În al doilea rând, nu sunt clare condiţiile de vizitare a teatrului, nicăieri nu găseşti informaţii, gen broşuri sau măcar un afiş care să te invite înăuntru şi în altă postură decât de spectator de operă. Însă imediat după colţ, există un magazin, La Scala, unde turiştii şi pasionaţii de operă pot cumpăra suvenire inedite: CD-uri cu arii celebre, fotografii ale artiştilor renumiţi, elemente vestimentare cu inscripţia Teatru La Scala, căni, pixuri, calendare – toate evocând reputaţia teatrului de operă milanez.
Bucătăria milaneză este o încântare. Pizza, pastele, desertul, vinurile – toate contribuie la un festin pe cât de elegant, pe atât de săţios. Sunt la mare preţ fructele de mare, biftecul tartar, orezul cu parmezan şi supa de legume. Patiseriile servesc aluaturi foarte fine, îngheţate pline de lapte şi arome, sendvişuri sau tarte cu caşcaval. Carnea preferată în bucătăria milaneză este cea de vită, preparată cu o sumedenie de mirodenii şi sosuri care o fac de nerecunoscut. Cafeaua se serveşte foarte tare şi… mică. Din păcate, dacă nu ai micul dejun inclus în oferta de cazare rişti să stai înfometat până după prânz, pentru că în Milano, terasele şi localurile de zi se deschid cu mult după ora 12.00.
Per total, Milano este o experienţă ce îşi merită celebritatea, din punct de vedere turistic. Numai că ospitalitatea nu este tocmai punctul forte al milanezilor. Nu se exprimă decât în limba lor maternă şi au pretenţia ca turiştii să li se adreseze în acelaşi dulce grai. În schimb, sunt extrem de veseli, de-a dreptul gălăgiosi, vorbesc întruna şi emană întotdeauna bună dispoziţie. Dacă eşti un om vesel, te vei simţi grozav într-o minivacanţă la Milano.
