Dacă avem impresia că știm ceea ce înseamnă neconvențional, ar trebui să regândim perspectiva din care privim acest concept, din simpul fapt că mintea umană transcende orice limită. Rămânem uimiți atunci când traversăm unele parcuri sau întâlnim pe stradă unele clădiri care afirmă vădit că sunt dintr-o altă poveste.
Dar ochii noștri încă nu sunt pregătiți pentru lista de clădiri ce va urma unde, ca prim criteriu de selcție, a fost nu forma în sine, cât libertatea de gândire a fiecărui arhitect. Așa că, enumerăm câteva dintre ele înaintea cărora clipim de câteva ori, ca să ștergem orice urmă de îndoială că nu suntem de fapt într-un vis.
Să pornim:
Cartierul rezidențial olandez în formă de cub
Proiect conceput de arhitectul Piet Blom, în anul 1984, cartierul rezidențial olandez se află în Rotterdam și este format din 38 de cuburi mici și două „super-cuburi” atașate unele de celelalte. „Kubuswoninger” așa cum apare în limba de origine are la bază conceptul care imprimă ideea de a da viață acoperișurilor urbane „living as an urban roof”.
Designul lui Blom sugerează încadrarea unui sat în inima orașului unde fiecare casă reprezintă un pom și toate casele puse laolaltă trimit la ideea de pădure. Trei case test au fost prima oară construite în anul 1974, iar în anul 1977, 18 în Helmond. Plecând de la proiectul ce presupunea construirea a 55 de astfel de cuburi, doar 38 au putut fi realizabile în Rotterdam. Cele din Helmond, inițial, înconjurau un teatru, Speelhius, care a fost distrus de un incendiu de proporții în 29 decembrie 2011.
Casa „Vortex”
„Hole House”, așa cum este denumită de proiectanții săi, a fost construită în Texas, Houston indignând și bucurând privirile – în același timp- doar pentru o perioadă scurtă de câteva luni, în anul 2005. Sculptorii Dan Havel și Dean Ruck au intitulat proiectul „Inversion” (Inversiunea), oferindu-se să transforme clădirea care, ulterior, a fost demolată.
Un fragment din comunicatul Art League Press Release informa: „Havel și Ruck vor crea un așa-zis tub de vortex, începând de la peretele vestic adiacent cu Bulevardul Montrose. Exteriorul casei va fi decojit, iar resturile obținute în urma decojirii vor forma o spirală îngustă care înaintează către est prin coridorul central conectând cele două clădiri, cu o ieșire sub forma unei găuri mici în curte.”
Hotelul „Dalat’s Crazy House”
Cunoscută drept casă de oaspeți, Hang Nga reprezintă o bucată de artă care, într-adevăr, surprinde turistul. Proiectată de vietnamzeul Dang Viet Nga, clădirea cu forme non-rectilinii a apărut în numeroase reviste internaționale de arhitectură, făcându-și loc pe lista celor mai creative clădiri din lume, în conformitate cu revsita Chinese People’s Daily. Casa este amplasată în orașul Dalat, Vietnam, acoperă o suprafață de aproximativ 1600 de mteri pătrați.
Construcția, începută în anul 1990, precum și intrarea în posesia clădirii au o istorie lungă. Pornind de la temelie, Doamnei Nga, aflată în pragul falimentului, i se refuză orice împrumut din partea băncilor. Acest punct devine unul de cotitură pentru arhitectă, fapt pentru care își pune în practică ideea de a vinde bilete turiștilor, în vederea vizitării ei. După 18 ani, casa îi revine în posesie, alături de recunoașterea ei ca operă de artă.
Arhitectura clădirii rezonează cu forma unui copac având ferestre neregulate. Interiorul și exteriorul ei sunt create și decorate cu forme organice întortocheate și foarte puține unghiuri. Casa este compartimentată tematic: zona tigrului, a vulturului, furnicii și a cangurului. În conformitate cu afirmațiile arhitectei, fiecare tematică este asociată cu o naționalitate: tematica tigrului, cu poporul chinez, a vulturului, cu cel american, a furnicii, cu poporul vietnamez și așa mai departe.
Chiar dacă este un hotel, în primă instanță este muzeu, un muzeu care trimite către copilărie, visare…
Casa „îndoită”
Clădirea este o lucrare publică, realizată de artistul american John McNaughton și localizată în Indiana, Indianapolis, în Centrul de Artă Indaianapolis. „Casa îndoită” este realizată din lemn de cedru, structura ei fiind una neobișnuită: o clădire înaltă, îndoită spre stânga. Acoperișul casei este săpat în pământul pădurii – unde este localizată- ferestrele sunt amplasate cu susul în jos, iar ușa nu păstrează clasicul format. Construcția este deschisă vizitatorilor, dinăuntrul ei, aceștia putând să vadă pădurea. În mijlocul naturii, scopul acesteia este de a demonstra fuziunea imaginației cu mediul înconjurător.
„Dancing House” sau „Casa Care Dansează”
Denumită și „Fred and Giner”, ideea arhitecturală aparține croatului ceh Vlado Milunic și canadianului Frank Gehry. Aflată în Republica Cehă, Praga, clădirea a stârnit multe controverse din pricina amestecului ei printre multe alte clădiri de tip baroc, gothic și art nouveau. Președintele ceh, Vaclav Havel, care a locuit zeci de ani alături de costrucție, a susținut cu fervoare acest proiect, dorind ca aceasta să devină un centru al activității culturale.
Similară cu prezența unui cuplu care dansează, construcția este amplasată pe un spațiu cu încărcătură istorică. Inițial, locul a aparținut unei case bombardate de Statele Unite ale Americii, în anul 1945. Stilul care descrie arhitectura este deconstructivismul, clădirea fiind susținută de 99 de panouri din beton, fiecare cu formă și dimensiune proprii. Deasupra clădirii se află o structură mare din metal, denumită „Meduza”.
Casa Batllo
Amplasată în Barcelona, casa este opera de artă a arhitectului Antoni Gaudi. Reproiectată în anul 1904, creativitatea și ideea de joc transmisă prin formă sunt punctele forte care o încadrează pe lista operelor de artă. Construită în stil Art Nouveau și influențe de modernism, parterul oferă priveliștea către ferestre ovale și sculpturi în piatră care dau impresia de fluiditate.
Dorința lui Gaudi a fost privarea designului de liniile drepte. Marea parte a fațadei este decorată cu mozaic din ceramică, cu degradeuri de auriu, portocaliu și albastru verzui. Acoperișul este arcuit, cu trimiteri la șira unui dinozaur. În anul 1904, Josep Batllo l-a angajat pe Gaudi pentru a-i renova casa. Ideea proprietarului era de a demola în întregime casa, făcând astfel loc uneia nouă. Însă, planul lui Gaudi este mult mai convingător, clădirea necesitând doar restaurări.
În ritmuri de Art Nouveau și tonuri de fluiditate, fiecare clădire spune povestea făuritorului, iar privitorul o „ascultă” sub formă de imagini, exact cum obișnuia să o facă, în copilărie, în preama unui diafilm. Iar pe atunci, culorile vii și formele neobișnuite nu erau inedite, ci o realitate posibilă și realizabilă prin ochii celor mici.
