Misterele de la Costeşti – Blidaru. Cârcotaşa pe urmele dacilor

Unul dintre cele mai tainice şi glorioase capitole din istoria românilor se referă la părinţii neamului nostru: dacii lui Burebista şi ai lui Decebal. În vara în care m-am urcat în maşină cu direcţia Transilvania, eram plină de emoţii şi bucurie, acea stare de agitaţie sau, mai degrabă, extaz, de nerăbdare şi dorinţă de a mă afla cât mai repede în inima (legendară) a ţării mele. Am pornit la drum cu pretextul de a descoperi mănăstirile ardelene, dar, în realitate, mie îmi ardea buza să văd cu ochii mei ce a rămas din civilizaţia dacilor.

Şi a rămas un mare mister, o taină pe care oricum nimeni nu încearcă, în zilele noastre, s-o dezlege.
Ne-a luat ore întregi să ajungem, aproape o zi lumină, punând la socoteală că nu am plecat foarte devreme, din pricina unei urgenţe medicale provocate de o măsea năstruşnică de minte.

Am alergat de-a lungul a numeroase localităţi blocate undeva în timp, cam cu 80 de ani în urmă, cu oameni bătrâni şi puţini, făcându-şi de lucru pe străduţele înguste de sat de munte, cu peisaje de natură de o frumuseţe neasemuită, cu drumuri când mai rele, când şi mai rele, cu locuri pustii, de aveam impresia că am nimerit într-o altă dimensiune.

Bogăţia naturală a locurilor prin care am trecut iese cu atât mai mult în evidenţă cu cât, din păcate, contrastează în mod şocant cu lipsa de bogăţie a caselor, curţilor, clădirilor şi oamenilor care populează Transilvania. Mie cel puţin, acest contrast între bogăţia naturii şi sărăcia oamenilor mi-a lăsat un gust tare amar. Am fost cu atât mai uluită să descopăr că fix în aceste locuri, cu vreo două mii de ani în urmă, dacii se învredniceau de darurile pământului într-un fel în care noi nu mai ştim, astăzi, s-o facem. Vizitând Transilvania de azi, în comparaţie cu Transilvania lui Decebal, ai senzaţia de involuţie, nicidecum de progres.

Mi-am dorit foarte mult să văd ce a mai rămas din cetatea Costeşti-Blidaru, înainte de a vedea Sarmisegetuza. Am ajuns în satul Costeşti pe înserat, astfel că nu am făcut decât să identificăm locul de pornire a cursei spre cetate, urmând să revenim a doua zi de dimineaţă, plini de forţă şi entuziasm spre a urca propriu-zis spre destinaţie.

Ei bine, ne-am înşelat. Nu găsisem chiar punctul de plecare. La capătul localităţii Costeşti se află, într-adevăr, un panou care ne avertizase despre existenţa în zonă a cetăţii Costeşti – Blidaru, însă nu oferă niciun soi de amănunte asupra direcţiei.

Am apucat deci poteca din dreapta – de altfel, singura potecă din zonă – , foarte lată, aparent bine întreţinută de mâna omului. Şi am urcat. Şi am urcat. Şi am urcat. Ciudat, niciun semn care să ne încurajeze să urcăm şi mai mult de atât. Nimic nu părea să indice că drumul s-ar termina la un moment dat, adică în faţa cetăţii Costeşti-Blidaru. După fiecare curbă, eram convinşi că gata, vom ajunge și că imediat la dreapta sau stânga e capătul. Şi am urcat. Şi am urcat.

La un moment dat, am băgat de seamă că nu mai urcă nimeni cu noi, deşi în locul în care lăsasem maşina erau câteva grupuri de tineri cu aceeaşi intenţie turistică ca și a noastră. Eh, poate sunt pantofari şi urcă mai greu. Or fi undeva, mult în spatele nostru. Şi am urcat. Şi am urcat. Şi am urcat. Ne-au ieşit ochii din cap de cât am tot urcat.

Pe partea stângă, curgea un pârâiaş destul de nervos care sporea impresia de singurătate, de rătăcire în mijlocul naturii. După vreun ceas în care am urcat poteca în spirală, ne-am oprit epuizaţi, din pricina unei revelaţii năucitoare. Era foarte posibil să fi greşit drumul. Dar dacă ne oprim şi întoarcem tocmai când aproape am ajuns? Dacă după următoarea curbă e cetatea? Am mai urcat vreo zece minute de pomană.

Apoi, în pas alergător, nervoşi şi cam certaţi unul cu altul (eu cu prietenul) din pricina timpului irosit, am luat-o la vale. Jos, din nou la capătul localităţii Costeşti, am cercetat încă o dată panoul dedicat cetăţii. Nu catadicsise nimeni să adauge, între timp, detalii despre direcţia de mers.

Am întrebat pe un muncitor forestier aflat în pauză de mic dejun şi ne-a explicat că drumul nu se vede. Trebuie să intri în pădurea din faţă şi de acolo să te cocoți cu curaj, urmărind pe scoarţa copacilor un însemn albastru. Ne-am poticnit încă de la început, fiindcă drumul este foarte greu. Pătrunzi în pădure dând din coate printre câteva tufişuri ţepoase, apoi trebuie să te caţeri, efectiv, pe o potecuţă îngustă pe care abia încape un picior, darămite două! Sunt şi numeroase obstacole în drum, gen trunchiuri enorme de copaci, căzute fix peste potecă, bălţi pline cu noroi, rădăcini de copaci de care ai toate şansele să te împiedici, dacă te grăbeşti. Pe alocuri, se alunecă ca pe gheaţă.

Din când în când, poteca dispare şi trebuie să urci muntele agăţându-te cu mâinile de crengile copacilor sau de braţele altor turişti din faţa ta – dacă există. Pe parcurs, drumul devine din ce în ce mai abrupt, iar cu cât urci mai mult, ai senzaţia că nu se mai poate urca. Pădurea este deasă şi rece.

Am stat şi ne-am întrebat uluiţi cum de au reuşit dacii nu numai să urce acest munte, dar cum de au reuşit să cocoaţe în vârf toate materialele şi uneltele necesare construirii unei cetăţi? Acesta este primul mister al incursiunii noastre în lumea lor dispărută.

Al doilea mister ne aştepta ceva mai sus. După ce urcasem mult şi bine cam singurei, urmaţi la distanţă mare de un grup de vreo patru prieteni şi de o familie cu copii, auzim deodată zgomote de voci ţipând, răcnind, strigând, râzând, vorbind foarte tare. Glasurile veneau toate de sus. Apoi, exact ca în filmele americane de groază, ne trezim de nicăieri că vin spre noi puhoaie de oameni, coboară muntele, înghesuindu-se pe potecuţa aceea de-o palmă, strigându-se, provocându-se, împingându-se în joacă precum copiii, alergând efectiv în jos ca pe pistă, nu ca pe pantă de munte.

Mai multe persoane din acestea gălăgioase şi foarte grăbite aproape au dat peste noi, care stăteam în mijlocul pădurii, năduşiţi de tot efortul şi cu gurile căscate în direcţia lor.
– Pardon!
– Pardon!
– Scuze!
– Faceţi loc!
– Pardon!
– Pardon!
– Pârtieeeee!

Al treilea mister: toţi aceşti oameni aveau o viteză şi o capacitate de a rămâne în picioare nemaivăzută. Ca nişte spiriduşi. Şi totuşi, cântăreau fiecare în jur de o sută de kilograme, pe cuvântul meu! Bărbaţi şi femei la a doua tinereţe, îmbrăcaţi sumar, cu şorturi, pantaloni de trening, tricouri şi bluze care plesneau efectiv pe ei. Am văzut o doamnă ale cărei picioare (fiecare) erau mai groase decât trunchiul de copac nimerit în mijlocul potecii. Şi cu ce viteză ţopăia….! Şi cu câtă îndemânare s-a aruncat peste trunchi, sărindu-l şi văzându-şi în continuare de drum, fără să fi încetinit măcar din graba cu care cobora. Foarte, foarte zgomotoşi aceşti oameni. Noi abia mai puteam articula câte un cuvânt monosilabic, respiram ca TBC-iştii, iar ei trăncăneau ca nişte mori stricate, năvălind spre poalele muntelui.

Şi încă un amănunt şocant: cu toţii cărau sarsanale mari şi pline. Nu ştiu ce aveau în ele, dar fiecare căra câte două sau trei bagaje voluminoase. Se sprijineau în sacoşe când îşi luau avânt pentru a sări peste obstacole, le mutau dintr-o mână în alta, făceau echilibristică cu ajutorul lor. Am stat şi ne-am întrebat cum reuşiseră oare să urce iniţial drumul spre cetate, atât de încărcaţi, de vreme ce noi nu reuşisem să ducem până sus nici măcar o sticlă de apă la jumătate de kilogram?

Concluzia: fuseseră probabil aduşi cu elicopterele şi depuşi direct în vârf de munte, printre rămăşiţele cetăţii, rămânându-le doar să coboare până în satul Costeşti. Oricare altă explicaţie nu putea fi plauzibilă.

Frustraţi, curioşi şi plini de suspiciuni, reuşim cu chiu, cu vai să ajungem şi noi la destinaţie. La capătul pădurii, unde ochilor noştri li se înfăţişează o poieniţă de basm, suntem acostaţi de o doamnă în vârstă cam de 60 şi ceva de ani, foarte energică şi cam prea bine dispusă.
– Aoleu, de ce v-aţi întors? Ce aţi uitat? Unde vă sunt paporniţele?
– Huh?

Căscăm amândoi gura în direcţia ei. Ne confundase probabil cu altcineva. Îi piere buna dispoziţie şi cu un aer încurcat decide să spele putina. O zbugheşte şi ea cu o viteză neomenească din faţa noastră.
Trecem de poieniţă şi avem de urcat câţiva paşi spre terasa naturală pe care se afla cândva cetatea Costeşti-Blidaru.

Acolo, şoc! O mare de oameni, tot cu paporniţe, aşezaţi în iarbă, ordonaţi ca într-un cerc. Când dau cu ochii de noi se lasă o linişte mormântală. Un tinerel cu accent iberic se ridică repede şi se preface că are de predat o lecţie de fotografie. Ochii tuturor stau însă aţintiţi spre noi, încruntaţi, ba chiar duşmănoşi. Ne simţim stingheri, ca într-o încăpere în care am dat buzna din greşeală, întrerupând vreo activitate ilegală.
– Hai printre pietrele cetăţii, îmi şoptește prietenul.

Ocolim grupul acela suspect şi ajungem la cetatea Costeşti-Blidaru sau ce a mai rămas din ea, adică câteva bucăţi de piatră cioplită în chip măiastru. De fapt, stau încă în picioare părţi destul de mari ale zidurilor cetăţii, numai că de-a lungul miilor de ani, peste ele, au crescut iarbă, arbuşti, iar pe alocuri pereţii au fost îngropaţi în pământ.
– Uite poarta de intrare! Uite resturile turnului! Uite, aici ar fi trebuit să fie o locuinţă!

În jurul nostru, câţiva tineri se plimbă intonând imnuri necunoscute. Au în mâini dispozitive de detectare a metalelor şi cu ele înţeapă pământul, în căutarea vreunei averi dacice. Nu par nici ei foarte normali. Sunt palizi, gânguresc ceva numai pentru urechile lor şi au flori sau coroniţe împletite din fire de iarbă puse pe cap. Pe unul dintre zidurile cetăţii Costeşti-Blidaru, un tânăr visător scrie poezii.

Din păcate, dacă nu cunoşti istoria acestei fortificaţii dacice, rămăşiţele din piatră nu dezvăluie prea multe amănunte. Există o plăcuţă minusculă care conţine numele cetăţii, dar lipsesc informaţiile despre rolul şi modul în care funcţiona acest complex cu foarte multe sute de ani în urmă. Pentru ignoranţi, locul este special prin prisma peisajului natural, în timp ce zidurile cetăţii Costeşti-Blidaru par nişte pietroaie dreptunghiulare, năpădite de muşchi şi vegetaţie verde, dispuse după un plan secret, dar acum lipsit de noimă.

Am avut iarăşi de înfruntat privirile neprietenoase ale grupului de oameni aşezaţi în iarbă, apoi am părăsit vestigiile cetăţii. Am pornit pe acelaşi drum pe care am urcat. Iniţial, iarăşi părea că suntem destul de singuri, dar după câteva minute ne-am trezit depăşiţi din spate de alte puhoaie de oameni cu sarsanale în mâini şi cu vorbe de duh pe buze.

Al patrulea mister: printre aceşti oameni se strecoară tot mai multe mămăiţe care mai de care mai în vârstă, ţinându-se de mâini unele de altele şi coborând vesele panta abruptă a muntelui. Personal, mă mai agăţam de câte un copac, mă mai opinteam în vreo buturugă, de teamă să nu mă duc de-a berbeleacul la vale. Mămăiţele mă depăşeau sprintene ca nişte căprioare.

Veneau din spatele meu tot mai multe şi… mai bătrâne. Stupefiată, am putut vedea o bătrânică la vreo 80 sau 90 de ani, îmbrăcată de oraş – pălărioară pe cap, pardesiu albastru şi pantofi de piele cu toculeţ mic şi pătrat – luându-se la întrecere cu mine pe poteca neîncăpătoare. E drept, era flancată de alte două bătrânele (probabil fiicele sale), îmbrăcate însă în stil sport. Cele trei se ţineau de braţe şi, culmea!, încăpeau toate trei deodată pe cărare. M-am oprit şi le-am lăsat să treacă, numai ca să mă pot holba în voie la modul în care se deplasau.

Apoi, oricât ne-am grăbit pentru a le prinde din urmă, nu am mai reuşit să dăm de ele. Abia la poalele pădurii, unde poteca era surpată şi eu urcasem acea bucată de drum în patru labe, am dat de superbătrânica de 90 de ani. În sfârşit, se cam albise în faţa unui asemenea obstacol. Fiicele sale au coborât pe fund şi mă aşteptam s-o văd şi pe dumneaei urmându-le exemplul. Când colo, apar din spate nişte bărbaţi, o înfaşcă de braţe şi o ridică în aer, săltând-o pe lângă un copac crescut în drum şi ajutând-o să pună capăt fericit incursiunii ei sinucigaşe în pădurea de la capătul satului Costeşti.
Lumea dacilor? Mda, misterele continuă şi azi…