Mohenjo-daro este prezentat, de altfel pe buna dreptate, drept unul dintre cele mai importante orase ale civilizatiei ce se afla pe Valea Indului, enigmatica asezare avand o cultura urbana incredibil de interesanta si, potrivit specialistilor, extrem de sofisticata; insa aceasta civilizatie a captat interesul specialistilor datorita prosperitatii de care se bucura undeva intre anii 2600 si 1900 i.Hr., chiar daca avea sa fie descoperita cu adevarat abia in anii 1920, cand mai multe sapaturi arheologice au fost facute in aceasta regiune.
Orasul Mohenjo-daro, situat in Valea Indului, inseamna Colina Mortilor, aceasta denumire provenind, cel mai probabil, de la faptul ca asezarea era situata de-a lungul unor coline. Se presupune, in acelasi timp, ca acest oras ar fi fost unul dintre primele orase planificate. Asemenea altor mari centre urbane ale acestei civilizatii, cum ar fi, de pilda, la fel enigmaticul oras Harappa, situat undeva prin nord, Mohenjo-daro a fost proiectat, din cate se pare, sub forma unui plan de tip grila, incluzand bulevarde largi care se intersectau; in aceasta maniera, s-au creat zone distincte dreptunghiulare, cu rol clar.
Un aspect extrem de interesant se refera la faptul ca, pe strazile mai mici si mai laturalnice se aflau casele oamenilor, mai precis locuintele private, ce dispuneau de rezervoare proprii de apa, pentru bai si toalete, toata asezarea avand un sistem de canalizare bine pus la punct, unic in lume in acea epoca. Dar ceea ce este cu adevarat interesant este faptul ca, la vremea cand orasul a fost proiectat, s-a mizat pe aceeasi idee de azi, si-anume aceea de a plasa locuintele private pe strazi laturalnice, eventual izolate de centrul orasului.
In sfarsit, ruinele orasului Mohenjo-daro, asupra carora cercetatorii s-au aplecat abia in anul 1922, servesc, chiar si in zilele noastre, drept o marturie vie si de necontestat a vietii unui centru urban si politic, in care, potrivit mai multor presupuneri, ar fi putut locui peste 35.000 de oameni. Daca ne indreptam atentia spre planul de ansamblu, vom constata ca este foarte clar, de altminteri ca si turnurile si fortificatiile de aparare, drumurile principale si strazile marginase, ce dispun de ziduri foarte inalte, casele, curtile, puturile si canalele acoperite de pe strazi, toate fiind ridicate cu ajutorul caramizilor nearse; de altfel, caramida nearsa a fost principalul material de constructie folosit la ridicarea orasului.
In urma sapaturilor arheologice, s-a constatat ca orasul era impartit in doua zone principale, si anume fortareata si orasul de jos, o buna parte din acesta din urma urmand sa fie supusa mai multor lucrari arheologice. Se presupune ca fortareata ar fi fost sediul guvernului. Cat despre restul structurilor descoperite pe acest important sit, se crede ca administratia si cladirile importante adaposteau o baie publica, o sala de reuniuni si o structura ce servea drept hambar.
De undeva de sus, deasupra colinelor, mai cu seama deasupra orasului, dainuie un monument budist realmente impresionant, ca si cum ar fi strajerul de nadejde al asezarii; monumentul ar data din jurul anului 200 d.Hr.
