Maramureșul, la fel ca oricare altă regiune a acestei țări, poartă răni grele. Vorbește despre jertfe și sacrilegii, acolo unde ar fi trebuit să existe omenie. Moisei este un astfel de loc, greu încercat în cel de-al Doilea Război Mondial. Nu e deloc doar o poveste ce am sa vă spun acum. Este crudul adevăr despre un război împotriva unor oameni lipsiți de apărare, despre linșaj și plăcerea de a ucide. Execuție. Masacru. Și un monument cioplit în piatră care să amintească, peste timp, de jertfe și oameni care s-au crezut dumnezei pe pământ.

Ești în localitatea Moisei, la numai 5 km de stațiunea Borșa. Chipuri de piatră te privesc de sus, ca într-un țipăt mut. Doar două dintre ele arată a oameni. Urcă cele 44 de trepte până la ele și vino să îți spun povestea lor!

Era 14 octombrie 1944, când armatele hortyste au intrat în localitate, în camioane militare. Și parcă și aerul în care colbul era răscolit de roți anunța că acolo se va scrie istorie cu sânge. Doi români, dezertori din amartele hortyste se întorseseră acasă de pe front. Ascunși în pădure, mai aveau doar un deal de coborât până la casele lor de odinioară. Ceva i-a oprit. Și, printre crengile copacilor, au reușit să vadă camioanele. Inima le-a încremenit printre copaci. Din primul camion, împinși de la spate cu baionete, coboară 11 bărbați. Doi soldați i-au închis într-o casă. Din cel de-al doilea „dric”, alți 20 sunt loviți cu paturile mitralierelor și închiși într-o altă casă. Apoi, minute întregi nu s-a mai auzit niciun zgomot. Decât șuierat de gloanțe. Sute de gloanțe care au lovit trupurile de lemn ale caselor, înfigându-se în trupuri de carne. Iar mai apoi, focul a șters orice urmă a acestui act. Făclii aprinse au fost puse în toată localitatea. Au ars în doar câteva ore, aproape 300 de case. Ca nimeni să nu mai știe ce s-a întâmplat aici. Și, eventual, să uite pentru totdeauna. Execuție fără judecată. Măcel fără preot. Dintre cei executați în acea zi, doar doi au supraviețuit, fiind chinuiți până la sfârșitul vieții de amintirea acelei zile. Sărbătoare mare, de altfel, patronată de Sfânta Paraschiva. Pe locul acela, în memoria celor 29 de victime ale acestui supliciu, Vida Gheza, sculptor și membru al Academiei Române, a ridicat un monument.

SANYO DIGITAL CAMERA

44 de trepte te despart de la poalele lui, de roata aceea din măști și chipuri. Toate 44 amintesc de anul fatidic în care războiul sfârteca vieți și spulbera destine. Odată ce le-ai urcat vei fi față în față cu un fel de judecată. Doar două dintre reprezentări au chip de om. Pentru că doar doi din cei uciși în zi de sărbătoare au supraviețuit. Restul de opt sunt măști populare maramureșene. Pentru că, odată trecuți în neființă, fiecare dintre cei uciși la Moisei încă își caută liniștea. Și moroșenii cred că cei neîmpăcați cu viața sau cu moartea lor își caută în locurile dragi împăcarea. O mască pentru câte o lege. Un decalog omenesc, creat de mâna omului, nu lăsat de divinitate. O mărturie peste timp a unor legi nescrise care ar trebui să guverneze orice societate.

Citește și:  Două zile pe munte. Țibleș, Maramureș.

Aici, la Moisei, timpul încremenește prins în hora chipurilor de piatră. Românii au avut mereu un mod de a râde morții în față. Drept urmare, Vida Gheza, un român cu origini maghiare a sculptat o horă. O horă în care s-au prins pe vecie suflete chinuite și nevinovate. În mijloc, o vatră de piatră amintește de botezul focului. Același foc care, de pe coama acestui deal, din mijlocul unei hore a suferinței arată întregii zone că pe locul acesta, nu în luptă dreaptă, s-au stins 29 de vieți, linșate de gheare de plumb și crimiali cu chip de oameni.

E multă istorie închisă aici, în cercul acesta de chipuri pietrificate. Măștile amintesc pe rând de toate faptele abominabile petrecute aici. Cele două chipuri umane au ochii închiși. Parcă să nu mai vadă toate grozăviile prin care au trecut. Dar tu, călătorule, privește-le cu ochii mari și nu uita! Căci fiecare chip din roată e parte din istoria ta! Și fiecare mască ascunde o durere.

SANYO DIGITAL CAMERA

„Întâia mască: să nu se mai tragă în oameni nevinovați! A doua mască: să nu se mai prade grânele din hambare și fructele din pomi! A treia mască: să nu mai fie aruncați feciorii în războaie! A patra mască: să nu mai fie închisă lumea în țarcuri! A cincea mască: să nu se mai ia vitele din bătătură! A șasea mască: să nu mai fie pângărite fiicele omului! A șaptea mască: să nu mai fie spurcat meleagul cu tranșee, sârmă ghimpată și icre ale morții! A opta mască: să nu mai piară oameni, în dorul lor de libertate, pe drumurile înstrăinării! A noua mască: să nu se mai dea foc caselor! A zecea mască: să nu mai existe lagăre ale morții!” Este mărturia lui Vida Gheza despre opera sa de la Moisei.

Ar mai fi de completat ceva după ce citești aceste slove? Cred doar că Moisei merită închinare. Genunchi plecați. Și rugi adânci. Monumentul de aici este astăzi loc de pelerinaj pentru cei care știu că, acum fix 70 de ani, mitralierele au scris istorie, nu în cărți cu coperți roase de vreme, ci în trupuri scăldate în sânge și foc.

NB: Fotografiile aparțin autorului și nu pot fi preluate decât cu acordul scris al acestuia!

Loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.