Rezistența anticomunistă din România a avut loc în perioada 1944 – 1962. Formele de rezistență anticomuniste au luat naștere odată cu instalarea în România a armatei sovietice, care, în ciuda statutului de aliat al României în lupta împotriva Germaniei Naziste („de facto” din 23 august 1944, „de jure” din 12 septembrie), s-a comportat ca armată de ocupație într-o țară dușmană, inclusiv după armistițiul din 12 septembrie și chiar după data de 6 martie 1945 când comuniștii au preluat puterea, arestând practic pe oricine era considerat „fascist” ori „antisovietic”.
Grupurile de rezistenți și-au continuat ulterior acțiunile de rebeliune armată sub regimul comunist român (în general aceste grupuri erau reperate în munți). Membrii acestor grupuri au fost uneori foști membri ai guvernelor anterioare, foști militari sau țărani care se opuneau colectivizării.
Unii dintre reprezentanții de marcă ai acestui curent sunt: frații Arnăuțoiu, colonelul Gheorghe Arsenescu, Ion Gavrilă Ogoranu, Iosif Capotă, Teodor Șușman, Gheorghe Ionescu, Spiru Blănaru, Ion Uță, Dumitru Ișfănuț, Gavril Vatamaniuc, generalul Aldea.
Abia după prăbușirea regimului comunist, condus între 1965 și 1989 de Nicolae Ceaușescu, realitatea rezistenței anticomuniste din România a fost recunoscută oficial. Abia atunci opinia internațională a putut afla despre existența grupurilor armate (unele intitulându-se „haiducii”), care au fost refugiate în Munții Carpați, unde s-au luptat timp de zece ani împotriva dictaturii. Ultimul grup de luptă pentru libertate a fost eliminat în munții Banatului în 1962, la aproape 20 de ani după instaurarea regimului comunist în România.
Rezistența armată din România a fost prima și cea mai structurată formă de rezistență împotriva regimului comunist din Blocul sovietic.
Trupele de Securitate au hărțuit în permanență aceste mișcări: majoritatea s-au stins după 1949, multe s-au autodizolvat în 1956, fiind descurajate de pasivitatea statelor occidentale față de mișcarea maghiară de eliberare din acel an, sau au fost lichidate până în 1962.
În prezent, în localitatea Valea lui Mihai din județul Bihor, poate fi vizitat monumentul Comemorativ al Grupului Anticomunist condamnat în anul 1956.
Monumentul, simplu dar impunător, este locul unde localnicii și vizitatorii vin să reflecteze la sacrificiile celor care au luptat pentru libertatea de exprimare și drepturile omului, adesea cu prețul vieții lor. Fiecare detaliu al monumentului, de la inscripțiile gravate până la simbolurile rezistenței, este menit să transmită povestea de neuitat a acestor eroi neștiuți.
Curiozități despre monument includ povești despre cum localnicii și foștii membri ai rezistenței au colaborat pentru ridicarea acestui omagiu și despre cum monumentul a devenit un punct de pelerinaj pentru cei care doresc să își amintească de trecutul luptei împotriva opresiunii comuniste. De asemenea, se spune că monumentul poartă în el speranța că astfel de acte de curaj nu vor fi niciodată uitate.
