Munchen, la pas

Cea mai bună modalitate de a explora un oraş este să începi cu centrul şi de-abia apoi să te îndrepţi spre celelalte atracţii turistice, răsfirate pe toată întinderea sa. Asta e filosofia mea când vine vorba de călătorii, deoarece cred că o plimbare prin inima unui oraş reprezintă un mod minunat de a face cunoştinţă cu locul respectiv. Posibil ca la prima vedere să-l percepi într-un fel, iar apoi să-ţi schimbi total impresia, caz în care vacanţa devine cu atât mai interesantă.

Pornind din centru, îmi place să rătăcesc pe străduţe, fără să am un obiectiv anume, căscând ochii în stânga şi-n dreapta la detaliile care îmi apar în cale. Mai e şi varianta în care umblu cu harta-n faţă, la o adevărată vânătoare, în încercarea ambiţioasă de a găsi un restaurant, un magazin sau o piaţă. Ambele tipuri de explorări au farmecul lor. La Munchen, le-am combinat cu succes, iar în prima zi de vacanţă petrecută aici am pornit la pas, prin centrul vechi, pentru a-mi reaminti de personalitatea acestui oraş.

Am trecut pe lângă gară (Hauptbahnhof), unde am descoperit o parcare de biciclete, plină ochi cu roţi de toate mărimile, în ceea ce la prima vedere părea a fi un amalgam încâlcit de coarne, pedale, şei şi alte componente metalice. În contrast cu acest peisaj anarhic, vizavi, am observat un şir de clădiri aliniate demn, cu geamuri identice, stând cu ochii pe trafic, asemenea unor controlori severi.

Am ajuns şi în centrul vechi, la Karlsplatz – Stachus, unde se află celebra poartă Karlstor, rămăşiţă a unei fortificaţii medievale în stil gotic care, în trecut, servea ca punct de control pentru cei ce intrau în oraş. Am trecut pe sub poartă şi m-am găsit în miezul unui furnicar. Localnici şi turişti se plimbau încolo şi-ncoace, într-un du-te-vino ameţitor – sau cel puţin aşa mi s-a părut mie, având în vedere că umblam cu privirea mai mult în sus şi cu aparatul foto la îndemână, gata să surprind vreun cadru mai deosebit. Din nou, am remarcat multe biciclete, tot în repaus, odihnindu-se cuminţi lângă stâlpi.

În drum, mi-a apărut o biserică rozalie şi mi-am propus să intru pentru câteva momente, deoarece data trecută nu apucasem să văd niciuna în interior. Am păşit într-un spaţiu cu tavanul destul de jos, cu câteva bănci şi un aspect destul de ciudat pentru un lăcaş de cult. Am descoperit apoi scările care duceau spre o altă încăpere, adevărată biserică, se pare. Aici, am rămas fără cuvinte când am văzut decoraţiunile bogate care împodobeau tavanul, un joc de culori calde, în care se împleteau nuanţe de galben, alb şi grena.

Ieşind, am zărit vizavi restaurantul tradiţional Augustiner, un loc recomandat prin toate ghidurile turistice, foarte popular, se pare. Am zâmbit amintindu-mi de cina nereuşită pe care am servit-o aici, la prima vacanţă în Munchen, când am avut şi primul meu contact cu bucătăria bavareză. De-atunci, încerc să ocolesc astfel de localuri şi prefer să merg în restaurante obişnuite, unde pot să mănânc şi altceva în afară de cârnaţi, cartofi prăjiţi sau varză, pregătite într-un mod care lasă de dorit.

Următoarea biserică la rând a fost Sf. Mihail (Michaelskirche), al cărei interior m-a dus cu gândul la o dantelărie atent realizată, însă fără prea multe detalii migăloase. Mi-au plăcut formele de pe tavan, sunt simple şi cumva mai moderne faţă de picturile foarte colorate din alte biserici. Michaelskirche datează de la finalul secolului al XVI-lea, fiind gândită ca un centru spiritual al Contrareformei. Pentru a fi construită, s-au dărâmat mai multe clădiri din zonă, spre nemulţumirea cetăţenilor. Faţada cuprinde mai multe statui reprezentând conducători din dinastia bavareză Wittelsbach, dispuse în forma unui arbore genealogic. Între cele două uşi, se află o statuie din bronz a arhanghelului Mihail, realizată de sculptorul olandez Hubert Gerhard.

Am ieşit din biserica Sf. Mihail şi mi-am continuat plimbarea prin zona pietonală din centrul oraşului. Am ajuns în faţa unei statui mai deosebite, reprezentând un porc mistreţ, şi a trebuit să aştept puţin ca s-o pot fotografia, pentru că erau şi alţi turişti care doreau o amintire cu simpaticul animal. Mistreţul este amplasat pe un soclu în faţa Muzeului Vânătorii şi Pescuitului din Munchen, găzduit de o clădire care în trecut a fost biserică, aspect foarte vizibil în arhitectura edificiului. Statuia mistreţului a fost realizată în bronz de sculptorul Martin Mayer şi se află în acest loc din anul 1976, fiind un punct de atracţie pentru turişti şi o apariţie inedită în centrul oraşului. Nu am fost curioasă să vizitez muzeul, aşa că am mers mai departe, nu înainte de a admira clădirea de lângă, cea a magazinului Hirmer, decorată cu flori superbe la ferestre.

Plimbarea a continuat cu o altă biserică, Frauenkirche, celebră pentru turlele sale cu domuri circulare. Această bijuterie a fost realizată în secolele XV – XVI, iar în interiorul ei încap circa 20.000 de credincioşi. Am intrat şi m-am găsit într-o încăpere imensă, cu multe coloane care sprijineau tavanul înalt, dând impresia că se ridică şi mai mult spre cer. Candelabrele, asemenea unor decoraţiuni de Crăciun, sunt destul de simple, dar dau o alură de eleganţă bisericii. M-a impresionat modelul de pe tavan, cu arcele de boltă întrepătrunse formând un joc de figuri geometrice. E o minune dacă stai să te gândeşti că biserica a fost construită în Evul Mediu. Mergând pe margine, am admirat vitraliile colorate, fiecare cu o combinaţie specifică de nuanţe şi teme diferite. Sunt fascinată de vitralii, de îmbinarea atât de reuşită a picturii cu complicitatea luminii, astfel încât să rezulte opere de artă dinamice, minimaliste, care împodobesc atât de frumos orice fereastră. Am străbătut în tăcere biserica, oprindu-mă la fiecare vitraliu cu aceeaşi uimire, în încercarea de a descifra scenele de pe el.

Ieşind din Frauenkirche, am descoperit la umbra bisericii o terasă unde oamenii îşi luau prânzul, stând la poveşti sau discutând cine ştie ce afaceri importante.

Într-un final, m-am strecurat printre clădiri şi m-am trezit în Marienplatz, piaţa centrală, dominată de statuia aurită a Fecioarei Maria, protectoarea Bavariei, care veghează de pe o coloană înaltă la pacea oraşului. Coloana Mariei a fost ridicată în secolul al XVII-lea pentru a celebra eliberarea de sub ocupaţia suedeză, statuia Fecioarei fiind adusă din Frauenkirche. Piedestalul pe care se sprijină coloana are în fiecare colţ câte un copil înaripat luptându-se cu câte un animal fabulos, ce reprezintă războiul, foametea, ciuma, respectiv erezia, probleme cu care oraşul s-a confuntat de-a lungul istoriei, dar peste care a trecut.

Această zonă a fost nucleul oraşului încă din Evul Mediu, iar aici se găsea o piaţă agroalimentară şi aveau loc diferite evenimente. Ulterior, datorită extinderii oraşului, locul a devenit neîncăpător, astfel că piaţa s-a mutat în apropiere, luând astfel naştere Viktualienmarkt, care din 1807, de când a fost amenajată, s-a dezvoltat puternic. În prezent, ea constituie o emblemă a oraşului, unde mâncărurile tradiţionale bavareze se găsesc alături de preparate exotice din toată lumea. Gurmanzii şi cei care doresc să experimenteze gusturi noi nu trebuie sub nicio formă să rateze acest loc!

În biserica de lângă Viktualienmarkt, Heiliggeistkirche, am avut parte de o surpriză: suspendat în aer, în mijlocul încăperii uriaşe, era aninat un stol de porumbei din hârtie, care parcă prinseseră viaţă, eliberându-se din frescele de pe tavan sau de pe ornamentele coloanelor. Senzaţia este că păsările vor să „evadeze”, ridicându-se spre cer într-un grup ordonat. Instalaţia mi s-a părut de efect, plus că nu am mai văzut o astfel de scenă în nicio biserică. Un mod ingenios de a împodobi un lăcaş de cult şi de a-l face mai viu, conferindu-i în acelaşi timp o aură de delicateţe.

După câteva ore de plimbare prin centrul oraşului, am renunţat la a mai căuta vreo clădire anume şi m-am lăsat dusă de paşi, hoinărind pe străzile cochete fără vreo direcţie concretă. În continuare, am zărit mulţi biciclişti, trecând în goană printre maşini şi oameni, într-un slalom vijelios, de parcă s-ar fi luat la întrecere într-o competiţie de prestigiu.

Am trecut prin faţa unor cafenele şic, cu câteva măsuţe şi scaune scoase afară, pe trotuar, încă aşteptându-şi clienţii, am mers pe lângă restaurante elegante, dar mi-au atras privirea şi clădiri cu o arhitectură interesantă sau înveşmântate în verdeaţă.

Tot admirând vitrinele îmbietoare ale magazinelor cu covrigi, dulciuri şi preparate tradiţionale, mi-am dat seama că mi s-a făcut foame. M-am orientat spre un fel de healthy fast-food, Dean & David, unde mi-a fost tare greu să mă decid, pentru că toate bunătăţile din meniu păreau delicioase. Am ales, până la urmă, o mâncare picantă cu legume şi pui, orez basmati ca garnitură şi o porţie zdravănă de salată. M-am aşezat la terasa micuţă a restaurantului, din dorinţa de a mă bucura de ziua plăcută de toamnă, dar şi pentru a observa oamenii care trec pe stradă şi atmosfera urbană. Mi-ar fi plăcut să zăbovesc mai mult aici, pentru că spaţiul m-a inspirat şi ar fi fost tare fain să pot scrie un articol despre călătorii „live”. Însă nu aveam la îndemână laptopul şi nici măcar jurnalul de vacanţă, aşa că am lut notiţe doar în minte şi în suflet. Şi, desigur, cu ajutorul aparatului foto.

Cu energia refăcută, am pornit mai departe. Am găsit câteva magazine cu ţinute tradiţionale bavareze, foarte populare, se pare, dar şi alte case cu flori la ferestre, la fel de pitoreşti. Într-un pasaj, am descoperit un perete desenat şi pictat în nuanţe blânde, iar atmosfera s-a îndulcit dintr-o dată. În plus, ca de obicei, într-un colţ, era sprijinit un cârd de biciclete vesele, aflate probabil în pauză, dar gata s-o ia la goană cu prima ocazie.

Am întâlnit şi statui interesante, unele postate în mijlocul intersecţiilor, iar altele contopite cu zidurile construcţiilor, sprijinind pereţii bătrâni. Mi-a atras atenţia în special o sculptură modernă, poziţionată în Promenadeplatz, compusă dintr-un fel de straturi orizontale argintii. Iniţial, judecând după înfăţişarea sa, am crezut că e vreun compozitor, însă apoi am aflat că statuia îl reprezintă pe Maximilian von Montgelas, om de stat şi autor al mai multor reforme, considerat părintele Bavariei moderne. El a pus capăt privilegiilor aristocrate şi ecleziastice, militând pentru egalitatea în faţa legii. Sculptura are peste 6 metri înălţime şi a fost realizată de artista Karin Sander în anul 2005.

Paşii m-au purtat apoi pe alte străzi liniştite, flancate de edificii cu arhitectură modernă, dar acompaniate de verdeaţă, alături de alte restaurante şi baruri care invitau la relaxare. Unul dintre ele mi s-a părut atât de italian, încât aş fi putut să jur că mă aflam într-o piaţetă ascunsă din Roma, într-o după-amiază de toamnă târzie, când oamenii îşi împărtăşesc secrete pe aroma unui espresso intens.

M-am trezit însă repede la realitate. Cu Munchen-ul în suflet, mi-am zis că vacanţa în Italia va trebui să mai aştepte până anul viitor, dar între timp mă pregătesc de alte aventuri pe meleaguri străine.