Satele și comunele de la noi din țară ascund privirii multe secrete. Deopotrivă povești de viață, cât și locuri în care acele povești să fie aflate peste timp. Unul dintre ele se află chiar la o aruncătură de băț de Cluj-Napoca, în comuna Pălatca, la numărul 105.
Am ajuns acolo pe o vreme mohorâtă, cu ploaie măruntă, cum întâlnești toamna, în zonele muntoase. Nu era frig, ci doar o atmosferă încărcată, ce te îmbia mai mult la stat cu ochii într-o carte, la gura sobei, decât la a face documentare pe cărările patriei.
O biserică de lemn, cu turla înaltă a fost prima pe care am văzut-o, printre cutele drumului care, în final, m-a dus exact în fața ei. Pe poartă, scria cu litere de-o șchioapă: Complexul Muzeal Mureșenii de Câmpie „Andrei Bojor”. Curios lucru mi-am spus… o biserică și un muzeu, într-un sat transilvănean pe ulițele căruia, în miezul zilei, nu era nici țipenie de om.
Poarta era, evident, încuiată și, dacă inițial am vrut să iau doar câteva cadre cu biserica aceea înaltă, mai apoi am zărit prin ograda casei din apropiere un localnic care, ulterior, mi-a și deschis poarta complexului. Însă hai să nu ne grăbim cu istorisirile și să mergem încet, mocănește pe firul ei, în pașii ploii care m-a însoțit în toată această călătorie.
Din fața porții, câteva construcții îți atrag privirea, pe lângă această bisericuță de lemn: o clădire din lemn, cu acoperiș de șindrilă, cocoțată pe o coamă de deal; un monument flancat de două tunuri și un fel de bordei, care amintește de locuințele antice ale dacilor. Ce alăturare neobișnuită, mi-am spus și deja curiozitatea mea de jurnalist începea să încolțească, în ciuda ploii pe care o simțeam prin toți porii.
Mi-am făcut ochii roată. Nici țipenie de om. Cine ar ieși din casă pe o vreme ca asta? Doar cei care iubesc țara asta așa tare, încât nu țin cont de vreme… Un radio se aude în surdină dintr-o gospodărie apropiată acestui complex muzeal. Am bătut în poartă și un domn trecut de 40 de ani îmi deschide. Aici încep poveștile!
Iar ele amintesc de o noapte neagră de septembrie pentru locuitorii casei parohiale din Mureșenii de câmpie, care au fost uciși cu cruzime de trupele horthyste. Evenimentele au avut loc la trei săptămâni după ce Hitler, speriat de perspectiva ratificării pactului secret Bethlen-Molotov, care îi aducea pe ruşi în Europa centrală, prin desfiinţarea României de către Ungaria fascistă şi Rusia Sovietică impusese dictatul de la Viena (30 august 1940), menit să-i menţină şi pe români şi pe unguri de partea Axei. În noaptea aceea, 12 oameni au fost uciși în casa preotului Andrei Bojor, în chinuri groaznice. Execuțiile au început cu copiii familiei preotului, continuând apoi cu cantorul bisericii, soția acestuia care era însărcinată și sfârșind cu preotul și soția lui. Copilul nenăscut a fost scos cu baionetele din burta mamei sale, toate acestea sub privirile celor care mai erau în viață. Și, pentru că localnicii de aici nu au uitat aceste atrocități comise în noaptea de 23/24 septembrie 1940 au ridicat în memoria celor declarați, peste vreme, martiri ai neamului românesc monumentul flancat de tunuri. Nimeni din cei cu care am stat de vorbă ulterior nu uitase acel septembrie negru când hortyștii au comis atrocități în Mureșenii de Câmpie și satul învecinat, Sucutard! Și pe bună dreptate… e greu de uitat așa ceva, mai ales când și acum, după atâta amar de vreme, supraviețuitorii mai aud în zile ca aceasta gloanțele șuierându-le pe la urechi, în încercarea disperată de se adăposti în case, din calea lor.
În spatele monumentului martirilor, chiar pe locul fostei case parohiale a preotului Andrei Bojor, se află „Muzeul Național al Refugiaților Pro Memoria 1940 – 1945” şi Centrul Naţional pentru Studierea Istoriei şi Sociologiei Refugiului Românesc. Nu am putut vizita muzeul, deoarece trecusem cu mult de orele de program și nu mai era nimeni care să ne mai deschidă și interiorul complexului. În schimb…
Afară, în curtea aceasta generoasă, mai sunt multe de văzut. Un Muzeu Etnografic este amplasat aici şi are drept scop păstrarea vie a memoriei satului transilvănean tradiţional, prin ceea ce este el recunoscut: spaţiu, cultură, timp, tradiţii, meşteşuguri. Muzeul este amenajat într-o casă ţărănească care a fost strămutată din comuna Bârsana de Maramureş, iar casa, veche de peste o sută de ani, a fost achiziţionată şi cu o parte din inventarul avut.
Însă una dintre principalele construcții care îți atrag atenția aici, în Mureșenii de Câmpie, este un bordei dacic, realizat de către echipa condusă de istoricul Marian Marin. Materialele din care a fost construit sunt exact acelea pe care strămoșii noștri daci le aveau la îndemână pe vremuri: lemn, stuf, lut, piatră și pleavă. Locuința aceasta este realizată conform celor dacice, de acum mai bine de 2000 de ani: aproape în întregime îngropată în pământ, având la suprafață doar acoperișul semicircular, amenajat din bârne și stuf. Pentru a pătrunde în incinta bordeiului, trebuie să cobori câteva trepte săpate în pământ și să treci de o ușă de lemn, care are un zăvor realizat din același material. Pereții sunt realizați din nuiele acoperite cu lut, iar în interior vei găsi și vatra dacică, precum și un pat din bârne, pe care aceștia îl acopereau cu blănuri pentru a se putea odihni. Bordeiul este construit la dimensiunile celor două descoperite de către arheologi în zona Țaga, pe Valea Mileului.
Nu am uitat nici de Biserica de Lemn cu hramul Sf. Paraschiva, pe care o zărisem prima dată în această curte. Lăcașul este înscris pe lista monumentelor istorice și a fost ridicat, iniţial, în satul Aşchileu Mic. Mai apoi, biserica a fost strămutată în anul 1796 în satul Sava, ulterior fiind adusă în incinta complexului în care te afli. Edificiul datează din anul 1774 şi este construit în întregime din lemn. Interiorul este pictat în stil bizantin, pe pânză şi lemn, iar din pictura exterioară se mai păstrează astăzi doar cea care împodobeşte uşa de la intrare. Chiar și așa, este un loc care îți captivează privirea, care îți prinde sufletul ca într-o plasă de liniște, îndemnându-te la introspecție și reflectare.
Un bordei, o biserică de lemn, un muzeu etnografic, unul al refugiaților și un monument. Toate sunt amplasate în același loc, respectând o cronologie a vremelniciei tuturor lucrurilor. Inițial, văzându-le răsfirate prin toată curtea, ai spune că nu au nimic de-a face unul cu altul. Însă tocmai de asta e bună introspecția de pe pridvorul bisericii. Le privești cum stau tăcute și își așteaptă vizitatorii să le depene poveștile lor, despre vremuri apuse, răni adânci și istorii scrise, de fapt, în ADN-ul acestui neam. Am lăsat ploaia în urmă și liniștea să domnească peste toate. Nu a fost nevoie să privesc în urmă. Căci, așa cum spuneam, istoria e scrisă în moștenirea noastră genetică. Și o purtăm cu noi peste tot.
NB: Fotografiile aparțin autorului și nu pot fi preluate decât cu acordul scris al acestuia!
