Nimeni nu ar putea spune cand si cine a inventat nasturele, dar, probabil, ca este un obiect aproape la fel de vechi ca si hainele. Vestigiile arheologice din toate partile lumii au scos la iveala nasturi din diverse materiale – piatra, os, lemn, cochilii, silex, corn de cerb, metal, sticla – utilizati fie in scop practic, fie estetic. S-au gasit astfel de obiecte datand din India, China si Roma antica. Inainte de nasturii cu orificii, cusuti cu ata, daca nu se apela la fibule sau brose, se foloseau niste nasturi arhaici – bucati lunguiete din lemn sau din fildes, cusute lejer pe o parte a hainei, prinse in funde de stofa sau din alt material.
Acest fel de nasture se mai conserva si astazi in unele costume populare sau la uniformele militare. Nasturii rotunzi, folositi strict pentru a incheia hainele, au fost confectionati incepand cu secolele al X-lea – al XI-lea, cand vesmintele au devenit mai stranse pe corp. In secolul al XIII-lea, asa cum se poate vedea in diverse desene pastrate din epoca respectiva, moda era ca mansetele camasilor sa fie bine prinse la incheietura mainii, iar corsetele femeilor, menite sa subtieze talia, erau prevazute cu peste 30 de nasturi in partea din fata. Mestesugul confectionarii nasturilor pare sa fi ajuns in Europa, din Orientul Apropiat. In multe tari, materia prima, destinata mestesugurilor, era impartita prin decret regal: osul, fildesul, lemnul, arama, bronzul, fierul puteau fi folosite de producatorii de nasturi, in timp ce metalele pretioase – aurul, argintul – erau valorificate de bijutieri, care puteau si ei sa confectioneze nasturi, dar numai pentru familia regala.
In perioada Renasterii, preocuparea pentru estetica nasturilor, nu numai pentru functionalitatea lor, a devenit tot mai clara, realizandu-se nasturi cu pietre pretioase (perle, diamante, rubine) sau cu margini aurite, ca accesorii pentru palarii, corsaje, mantouri. Treptat, foarte apreciati au devenit nasturii decorati cu e-mail (o pelicula sticloasa), dupa o tehnica pe care grecii o cunosteau inca din Antichitate, si care permitea adaugarea de pigmenti sau executarea de diverse desene, incapsulate in materia sticloasa.
In secolul al XVI-lea, Regina Scotiei, Mary Stuart, avea o intreaga colectie de nasturi-bijuterie si se spune ca si atunci cand a fost decapitata, la Londra, in 1587, purta la haine nasturi cu perle, in forma de ghinda. Contemporanii Reginei Victoria, a Marii Britanii, au constatat ca, dupa moartea sotului ei, Printul Albert, in 1861, regina a purtat tot timpul (25 de ani), in semn de doliu, numai nasturi din jais ( o varietate de antracit, de culoare neagra, folosit si la confectionarea margelelor). Oamenii simpli, pentru ca nu isi permiteau nasturi asa de scumpi, au imitat-o pe regina, facandu-si nasturi din sticla neagra.
La mare pret, in epoca, erau si nasturii olandezi, din argint, care se fixau cu ajutorul unei agrafe (fara a fi cusuti), putandu-se folosi la mai multe randuri de haine. In anii urmatori a venit randul nasturilor mari, in diverse culori, sa fie la moda. Incepand cu secolul al XIX-lea, nasturii au fost produsi pe scara industriala, ceea ce a insemnat un pret mai scazut, dar si o calitate inferioara, cel putin din punctul de vedere al aspectului. Cei mai multi erau facuti din portelan, dupa metoda “Prosser” (presare la rece), pusa la punct la uzina britanica “Minton”, de catre Jean-Felix Bapterosses, un industrias si inventator francez, dupa un schimb de experienta cu fabricantii de nasturi din ceramica, din zona. Presa sa putea sa fabrice, succesiv, 500 de nasturi. In 1845, el a fondat, la Paris, o fabrica de nasturi din portelan.
In anii 1900, in voga erau nasturii cu motive orientale, facuti din portelan, cu puncte aurite, imbracate in rasini speciale. Curentul “Art Nouveau” i-a inspirat si pe fabricantii de nasturi, care au devenit mult mai inventivi in privinta culorilor, formelor si materialelor.
Inainte de inventarea plasticului, care a cucerit si industria nasturilor, s-a folosit cu succes, si “fildesul” vegetal, obtinut din fructul Palmierului de fildes (Corozo), care creste in padurile amazoniene (in Ecuador, Mexic, Columbia), dar si in alte locuri din lume unde a fost aclimatizat. Dupa ce fructele se coc, sucul dulce pe care il contin se intareste, dobandind aspectul fildesului.
Nasturii capsati sunt de mare efect, in special pe articolele vestimentare din blue jeans. Cel care a obtinut brevetul pentru masina de capsat nasturi, in 1903, este germanul Hans Prym. Succesul a fost imediat si datorita campaniei publicitare sustinute, sub deviza “In fiecare zi, lumea are nevoie de ceva de la Prym”.
Un foarte interesant muzeu al nasturilor se afla in Elvetia, la Freiburg, unde sunt expuse peste 100 000 de modele de nasturi, din toate epocile. Expozitiile anuale propun, o anumita tema, forma, culoare a micilor obiecte.
