NATO – organizația care ar trebui să promoveze cooperarea şi să gestioneze conflicte pe plan internaţional

Ideea expansiunii comuniste a determinat, în anul 1949, Statele Unite ale Americii și alte 11 state să formeze Organizația Tratatului Nord Atlantic (NATO). Ca răspuns, URSS-ul și țările comuniste aliate au format o alianță rivală prin Pactul de la Varșovia din 1955.

După sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, statele europene aveau economiile distruse și armatele slăbite; noi partide comuniste apăruseră în Franța și Italia. În contrast, Uniunea Sovietică ieșise din război dominând toate statele din estul și centrul Europei. Ceea ce avea să fie cunoscută drept „cortina de fier” căzuse peste centrul și estul Europei iar cooperarea ce avusese loc pe timpul războiului dispăruse definitiv.

În 1948, Statele Unite lansează Planul Marshall, ce își propunea acordarea ajutorului economic țărilor din vestul și sudul continentului european cu condiția ca acestea să coopereze între ele și să se angajeze în planificarea comună a recuperării. În ceea ce privește recuperarea militară, s-a semnat Tratatul de la Bruxelles în 1948, care s-a încheiat cu o convenție colectivă de apărare numită Uniunea Europei Occidentale.

Cum alianța rezultată în urma semnării tratatului nu părea a fi suficientă pentru a combate amenințarea comunistă, o nouă alternativă a fost căutată. Ceea ce a pornit ca o serie de discuții secrete între S.U.A, Canada și Marea Britanie s-a transformat în Tratatul Nord Atlantic odată cu alăturarea Franței, Norvegiei, Belgiei, Olandei și a Luxemburgului.

În decembrie 1950, Consiliul Nord Atlantic îl numește pe generalul american Dwight D. Eisenhower în funcția de Comandant Suprem Aliat Europa (SACEUR). Funcția a fost deținută apoi de o succesiune de generali americani.

Consiliul Nord Atlantic reprezintă corpul de conducere (stabilit la scurt timp după ce tratatul a intrat în vigoare) și este compus din reprezentanți ministeriali ai statelor membre, ce se întâlnesc de două ori pe an. La fel cum poziția SACEUR a fost întotdeauna deținută de americani, poziția de secretar-general a fost întotdeauna a europenilor.

Organizarea militară NATO cuprinde un sistem complex de comandamente pentru situații de război. Comitetul Militar, format din reprezentanții șefilor statelor majore generale ale statelor membre include două comandamente strategice: Comandamentul Aliat pentru Operații (ACO) și Comandamentul Aliat pentru Transformare (ACT). ACO e condus de SACEUR și își are sediul în Belgia iar ACT își are sediul în Statele Unite. În general, finanțarea NATO nu este folosită pentru achiziția de echipamente militare, ce sunt furnizate de către statele membre. Cu toate acestea, au existat și excepții iar unele proiecte au fost fondate prin contribuția comună a tuturor membrilor.

În 1954, prin intermediul Înțelegerii de la Paris, ocupaţia Germaniei de Vest a luat sfârșit făcând posibilă aderarea sa la Tratatul de Bruxelles. În mai 1955 Germania de Vest intră în NATO, fapt ce determină statele comuniste să formeze alianța Pactului de la Varșovia.

Relația Franței cu NATO a avut de suferit după 1958, după ce președintele francez Charles de Gaulle a criticat dominația americană asupra organizației. În iulie 1966, Franța se retrage oficial din structura de comandă militară a NATO dar continuă aderarea la Tratatul Atlanticului de Nord. În 2009, a revenit la structura de comandă militară a NATO.

Chiar dacă principalul scop pentru fondarea NATO a fost unificarea și consolidarea răspunsului militar al aliaților occidentali în cazul unei posibile invazii a statelor comuniste, acesta avea să se schimbe. Odată cu abandonul controlului Uniunii Sovietice asupra centrului și estului Europei, precum și cu disiparea Pactului de la Varșovia s-a creat nevoia și oportunitatea de transformare a NATO într-o alianță politică axată pe susținerea stabilității Europei.

După Războiul Rece, NATO are două obiective principale: promovarea dialogului și cooperării cu foștii adversari (Pactul de la Varșovia) și gestionarea conflictelor din zonele de la periferia europeană. În conformitate cu primul obiectiv NATO s-a stabilit în 1991 Consiliul Nord-Atlantic de Cooperare (înlocuit ulterior cu Consiliul Parteneriatului Nord-Atlantic), iar în 1994 Parteneriatul pentru Pace. Cel de-al doilea obiectiv a fost atins odată cu intrarea în războiul din Bosnia și Herțegovina.

În timpul președinției lui Bill Clinton, Statele Unite au condus o inițiativă de creștere a numărului de țări membre a NATO prin includerea unor state foste comuniste. Extinderea NATO a fost făcută în 3 etape. În 1999, Republica Cehă, Ungaria și Polonia au fost admise. În 2004, Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, România, Slovacia și Slovenia au aderat la NATO. În cea de-a treia etapă au fost admise în alianță Albania și Croația.

Între timp, NATO și Rusia au format o relație strategică. În 2001, Rusia a cimentat o nouă legătură de cooperare cu NATO menită să abordeze preocupări comune precum terorismul internațional, neproliferarea nucleară și controlul armelor.

În urma atacurilor teroriste din septembrie 2001 s-a creat o nouă dinamică în cadrul alianței, favorizând tot mai mult angajamentul militar al membrilor în afara Europei. Inițial acest lucru a fost realizat prin intermediul unei misiuni împotriva forțelor talibane din Afganistan în vara lui 2003; ulterior au avut loc operațiuni împotriva regimului lui Muammar al-Qaddafi în Libia la începutul anului 2011.

În ultimii ani, relația dintre NATO și Rusia a avut de suferit de pe urma politicii externe a celei din urmă.

https://www.youtube.com/watch?v=MkqFg7HIpEg