Inca din Antichitate, oamenii au inteles, intuitiv, ca materia, lumea concreta si Universul, in intregul lui, au fost create si se diferentiaza muzical: copacii vibreaza si scot sunete adanci, de orga, florile murmura intr-un fel numai de ele stiut, stelele emit tonuri mai inalte, stranii uneori, echilibrul cosmic este sustinut de “Euritmie” (termen grecesc insemnand “ritm bun”) – expresie suprema a armoniei celeste. Notele muzicale, inventate inca din mileniul al III-lea i.Hr., de catre egipteni, pentru a reda diverse melodii si pentru a le putea pastra pentru posteritate, sunt simboluri care exprima inaltimea, durata, intensitatea si timbrul unui sunet. Fiecarei note muzicale ii este atribuita o frecventa fundamentala.
Sapte dintre note sunt considerate ca fiind principale: do, re, mi, fa, sol, la, si. Intervalul cuprins intre doua inaltimi ale aceleiasi note muzicale (la distanta de opt trepte), frecventa uneia reprezentand dublul sau jumatate din cealalta, se numeste octava. Pentru a distinge doua note muzicale cu acelasi nume, dar in octave diferite, se numeroteaza octavele si se da numarul respectiv notei corespunzatoare. De exemplu, la 3 are o frecventa de 440 Hertzi, care se ia ca reper cu ajutorul unui diapazon (un instrument, in forma de U, facut din otel, care vibreaza cand este lovit si care are frecventa notei muzicale “la”).
Pitagora, filozof si matematician grec din secolul al VI-lea i.Hr., si adeptii sai considerau ca muzica este o armonie a numerelor si a cosmosului si ca, recurgand la muzica, la ritmurile si la tonalitatile acesteia, omul se raliaza la plenitudinea vietii universale. Poate de aceea, in toate civilizatiile, momentele cele mai intense ale vietii personale si sociale sunt marcate de acordurile muzicale capabile sa il racordeze pe individ la vointa divina.
Un secol mai tarziu, Platon sustinea ca muzica si astronomia sunt stiinte surori, adoptand si el conceptul pitagoreic de “muzica a sferelor’/”muzica planetara”. Mai mult, el considera, ca si predecesorul sau, ca distantele intre orbitele Soarelui, ale Lunii si ale stelelor fixe corespund intervalelor dintre notele muzicale. Intre Sarturn si Jupiter, intre Jupiter si Marte ar exista un interval proportional cu un semiton, intre Marte si Soare, proportional cu un ton, intre Soare si Pamant, o cvinta, intre Pamant si stelele fixe, o octava. Prin raportare la notele muzicale, “do” ar corespunde lui Jupiter, re-lui Marte, mi – Soarelui, fa- lui Mercur, sol – lui Venus, la – Lunii. Din astfel de observatii a derivat si functia magica si medicala pe care anticii o atribuiau muzicii, prin care, credeau ei, se puteau vindeca bolile trupesti si sufletesti, se puteau armoniza intelectul si afectul. Asemenea abordari se regaseau si in China si India, culturi ale caror sisteme muzicale, cu doua mii de ani i.Hr., atinsesera perfectiunea.
Pana la sfarsitul Evului Mediu, muzica, aritmetica, geometria, astronomia se studiau “integrat”, fiind de neconceput despartirea lor. Pe masura ce teoriile despre Univers au evoluat, si muzica a inregistrat progrese. De la lira cu patru corzi (a lui Hermes, pastratorul secretelor divine), s-a trecut la cea cu sapte corzi (corespunzatoare celor sapte planete si teoriei lui Pitagora despre “muzica sferelor”), apoi la cea cu opt corzi – cea de-a opta coarda fiind vazuta in stransa legatura (mai ales la babilonieni) cu zodiacul, deoarece tonurile ei erau menite sa lege ziua de nastere a unei persoane de “firul” vietii lui si la cea cu douasprezece corzi corespunzatoare celor douasprezece zodii.
Teoria lui Kepler si notele muzicale
In perioada Renasterii, una dintre cele mai spectaculoase teorii despre univers ii apartine lui Johanes Kepler. In viziunea astronomului german, Dumnezeu este “arhitect”, “matematician” si “muzician” si distanta dintre planete nu poate fi calculata, sustinea el, decat descoperind “sufletul” pe care fiecare stea l-a primit de la divinitate, sub forma unui ritm muzical. Pamantului, potrivit acestei teorii, i-ar corespunde ritmul mi-fa, mi-fa, repetat la infinit, Mercur – do-do-mi…, Venus – mi-mi- mi…, Saturn, fa –la…, Jupiter, si-re… etc.
Traditii la fel de vechi asociaza fiecarei zodii cate un inger pazitor care isi revarsa armoniile cosmice prin cate un instrument specific. Astfel, Scorpionului ii corespunde harpa/harfa (specifica muzicii celtice traditionale), Pestilor – chitara, Berbecului – psaltirea (instrument folosit de vechii evrei), Taurului – clavicordul (mic pian medieval), Gemenilor – cimpoiul, Racului – clopoteii, Leului – cornul drept (cornetto dolce), Fecioarei – cornul arcuit, Balantei – orga, Sagetatorului – viola da gamba (un instrument intre vioara si contrabas), Capricornului – vioara. Instrumentele muzicale corespunzatoare zodiilor mai transmit si un alt mesaj, dincolo de faptul ca armoniile, bazate pe note muzicale, fac legatura intre cer si Pamant – acela al tensiunii dintre suportul material al fiecarui instrument si vibratiile corzilor, clapelor etc., care sunt asemenea luptei dintre partea instinctuala a omului si latura lui spirituala. Muzica este expresia cautarii unei fericiri, iar starea pe care o induc sunetele armonioase este doar o mica parte a ceea ce exista, ca echilibru, la nivelul universului infinit.
Au trecut secole si omul a ignorat sau s-a indepartat de radacinile sacre ale fiintei sale. Nu trebuie sa fim habotnici, nu trebuie sa negam cuceririle stiintei si nici chiar spiritul (uneori exagerat) pozitivist (care se bazeaza numai pe ceea ce este demonstrat experimental), ca sa acceptam si sa redescoperim ceea ce pentru antici era o certitudine, ca in Universul pe care nu-l putem cuprinde nici macar intr-un exercitiu de imaginatie, exista o ordine exemplara, o armonie desavarsita, care trece, uneori, pe langa noi, ca o adiere, atunci cand ne emotioneaza un cantec sau cand ne simtim plini de energie pe ritmurile favorite. Nu exista o “anume” muzica la care ar trebui sa fim sensibili, ci numai aceea la care sufletul nostru vibreaza, la unison, cu partea noastra de cer.
 – expresie suprema a armoniei celeste.){kind=link}