Numărul lui Dunbar este un concept definit, în 1992, de antropologul şi biologul britanic Robin Dunbar, preocupat de studiul fiinţei umane, sub toate aspectele – fizice, psihice şi culturale – interesat de procesele cognitive, în virtutea cărora se realizează diversele reprezentări ale omului despre lume şi viaţă, şi de mecanismele biologice care ne guvernează existenţa şi ne impun limite. Robin Dunbar, autor al cărţii “De câţi prieteni are nevoie o persoană?” (“How Many Friends Does One Person Need? Dunbar’s Number and Other Evolutionary Quirks”), publicată în 2010, este, în prezent, directorul Institutului de Antropologie Cognitivă şi Evoluţionistă, din cadrul Universităţii Oxford.
Dacă suntem atenţi la discuţiile din jurul nostru, probabil că fiecare dintre noi am putea constata că, atunci când vine vorba despre cunoştinţe şi prieteni, unii consideră că “a avea multe cunoştinţe înseamnă a avea şi mulţi prieteni” sau că “e mai bine să ai puţini prieteni şi buni” sau că “a avea mulţi prieteni este benefic pentru a avea o viaţă mai împlinită, pentru a reuşi în carieră” s.a.m.d.
Mai ales în societatea actuală, când Internetul şi reţelele de socializare fac posibilă comunicarea din orice loc, la orice moment, când “prietenia virtuală” a devenit punct de referinţă, cu sute, chiar mii de “prieteni”, când nevoia de a fi în atenţia celorlalţi, de a cunoaşte opinii, de a provoca la discuţii etc., se creează foarte uşor impresia că “suntem între prieteni”, “discutăm”, aşteptăm “like”-uri, suntem “aprobaţi”, empatizăm, ne revoltăm, suntem interconectaţi, fără a ne mai pune problema vreunei rupturi între realitate şi virtualitate şi fără a ne gândi că, în privinţa prieteniilor şi a relaţiilor umane, suntem condiţionaţi de propria interioritate, de felul în care suntem construiţi biologic.
Ce este Numărul lui Dunbar?
Numărul lui Dunbar s-a cristalizat în urma a numeroase studii, experimente, calcule, confirmate ulterior şi de alţi specialişti, şi reprezintă numărul maxim de persoane cu care cineva poate avea o relaţie umană stabilă, aceasta implicând, în funcţie de situaţie, dragoste, fraternitate, solidaritate, interacţiune profesională sau orice alt tip de interacţiune socială.
Potrivit teoriei lui Robin Dunbar, acest număr de persoane pe care cineva le cunoaşte şi de care este legat prin relaţii familiale, amicale, profesionale, sociale, fără a include cunoştinţele ocazionale sau pe cele care nu mai sunt de actualitate, adică Numărul lui Dunbar, nu poate fi mai mare de 150 de persoane. Peste acest număr, încrederea reciprocă şi comunicarea, în general, nu mai funcţionează. De asemenea, în limitele Numărului lui Dunbar, limbajul joacă un rol esenţial, fără de care nu poate fi vorba de interacţiune.
O determinare atât de precisă a Numărului lui Dunbar a putut fi făcută, deoarece antropologul britanic a ajuns, pe baza experimentelor, la concluzia că limita maximă de 150 de persoane este condiţionată de mărimea neocortexului, acea zonă din creier care reprezintă cea mai mare parte a scoarţei cerebrale şi, filogenetic, adică din perspectiva evoluţiei formelor organice, este cea mai recentă.
Robin Dunbar a pornit cercetările sale cu studiul maimuţelor, constatând că talia creierului lor este cea care impune numărul indivizilor dintr-un grup şi că, în decursul timpului, acest fapt (că, în cazul maimuţelor, creierul este mai mare decât la alte animale) a fost determinat de nevoia de supravieţuire a acestora în mediul de viaţă. Dunbar a mai observat, de asemenea, felul în care creierul s-a dezvoltat în trecerea de la primate la om şi şi-a pus întrebarea firească ce a provocat o astfel de evoluţie.
Una dintre ipoteze, cea mai plauzibilă, a fost că omul a dezvoltat un “creier social”, în care neocortexul a avut un rol esenţial, deoarece este implicat în funcţiile cognitive superioare, ceea ce nu este cazul la alte vieţuitoare.
Într-o primă fază, antropologul englez a vrut să-şi verifice teoria, că Numărul Dunbar este reprezentat de maximum 150 de indivizi, făcând cercetări în cadrul triburilor de vânători si pescari din Australia şi Noua Guinee, constatând că media membrilor unui trib, între care se stabileau, firesc, interacţiuni, nu depăşea 148 de persoane.
Din perspectiva societăţii moderne, limita maximă de 150 de persoane cu care cineva poate avea o relaţie umană stabilă poate părea extrem de scăzută, având în vedere, de pildă, faptul că omul are capacitatea de a recunoaşte, cu uşurinţă, în jur de 1500 de chipuri. Dar, a avea o relaţie umană nu înseamnă, evident, doar a recunoaşte o fizionomie.
De-a lungul investigaţiilor sale, Robin Dunbar a mai putut observa şi că, în realitatea imediată, în mod spontan, multe grupuri şi organizaţii – în armată, în corporaţii etc.- sunt structurate după acelaşi număr magic – Numărul lui Dunbar, maximum 150 de persoane – pentru a păstra coeziunea dintre membrii respectivului grup.
În 2005, un jurnalist canadian, într-una dintre cărţile sale, care s-a bucurat de un succes imens – “The Tipping Point: How Little Things Can Make a Big Difference” – povestea, printre altele, cum, în cunoscuta companie Gore-Tex, când numărul persoanelor dintr-un sector depăşeşte 150, automat se înfiinţează o altă secţie de muncă şi că acest lucru a devenit, în timp, un principiu de organizare benefic.
Se poate crede că, într-un astfel de studiu, precum cel legat de Numărul lui Dunbar, se ajunge cu uşurinţă într-un bias de confirmare, adică în situaţia în care există tentaţia de a nu lua în considerare decât faptele care confirmă anumite convingeri şi de a le ignora pe celelalte. Dar Robin Dunbar însuşi şi-a luat o marjă de eroare, iniţial, numărul său fiind cuprins între 100 şi 231 de indivizi. În plus, şi alţi cercetători au confirmat teoria antropologului englez, numărul lui Dunbar regăsindu-se, de exemplu, şi în comportamentul internauţilor, în special al celor de pe Twitter şi Facebook.
Dimensiunile creierului determină numărul de prieteni din reţelele de socializare. De ce nu putem avea mai mult de 150 de prieteni?
Aparent, Numărul lui Dunbar intră în contradicţie cu ceea ce arată conturile noastre de pe reţelele de socializare, unde fiecare are, probabil, mai mult de 150 de “prieteni”. Este însă doar o aparenţă, pentru că, despre “prieteni”, spune Robin Dunbar, se poate vorbi atunci când, de exemplu, celălalt răspunde la apelul tău telefonic, când celălalt se interesează de tine, ca persoană cu existenţă reală, cu nevoile, dorinţele, problemele tale, indiferent de imaginea ta virtuală, de poziţia ta socială, de condiţia ta materială etc. Este nevoie de contactul direct dintre oameni, de un “angajament social”, de un “continuum” de calitate, nu de o “atenţie parţială”, pentru ca aceştia să devină legaţi printr-o relaţie de prietenie. Parafrazând o zicere celebră, Dunbar spunea că: “Prezenţa faţă în faţă face cât o mie de cuvinte”.
Două studii recente, unul făcut de cercetători americani, altul de italieni, au confirmat că Numărul lui Dunbar se verifică şi pe reţelele de socializare. Oricât de uşoare par conexiunile dintre persoane aflate la distanţă sau care nu se cunosc, aceste medii virtuale nu pot surmonta capacitatea neocortexului uman de a stabili maximum 150 de conexiuni din categoria “relaţiilor umane” veritabile. Dincolo de acest număr este vorba de alte structuri şi de alte reguli şi alte semnificaţii.
Unul dintre aceste studii a urmărit “relaţiile” dintre 3 milioane de utilizatori de Twitter, timp de 4 ani, constatând că, în momentul în care cineva este online, numărul “contactelor” creşte, dar niciodată peste 100-200, situându-se, prin urmare, în jurul Numărului lui Dunbar. Aşadar, constrângerile biologice şi cognitive operează exact aşa cum le-a definit antropologul britanic.
Numărul lui Dunbar exprimă, cu argumente ştiinţifice, ceea ce, de pildă, un filosof şi scriitor francez, Gustave Thibon, intuise în urmă cu aproape un secol, că un om nu poate fi implicat afectiv nelimitat, aşa cum nu poate învăţa toate ştiinţele şi nu poate stăpâni toate meseriile. “Reacţiile afective ale unei persoane, sublinia Thibon, devin mai sărace, se minimalizează, alunecă în planul jocului şi al ficţiunii, pe măsură ce acestea se multiplică, din dorinţa sau orgoliul de a pretinde că ai mulţi “prieteni”; la limită, stările afective cele mai naturale şi mai profunde, dragostea, prietenia, convingerile de orice fel devin, într-un suflet epuizat, la fel de false, de trucate, precum maşinăriile, filmele, sexualitatea exacerbată a lumii citadine moderne”. Altfel spus, “adaptarea la mediu ar fi echivalentă, de fapt, cu dezumanizarea”, remarcă filosoful în lucrarea “Ştiinţa caracterului”, idee reluată în alte scrieri, precum “Destinul omului” sau “Întoarcerea la realitate”.
Numărul lui Dunbar nu neagă capacitatea omului de a stabili “relaţii umane”, de a manifesta empatie, generozitate, compasiune faţă de semeni, de a rezona cu ceilalţi, nu duce în derizoriu nici cuceririle excepţionale ale ştiinţei şi tehnologiei actuale, care au influenţat major şi procesul de comunicare şi relaţionare între oameni, ci doar atrage atenţia asupra limitelor noastre biologice, pentru a nu deveni captivi în iluzii şi false reprezentări despre noi şi despre ceilalţi.
