Dimineața în care m-am trezit în apropiere de Helsinki, în patul meu din hotelul așezat într-un fantastic colț de rai, pe malul Mării Baltice, în Golful Finic, a fost una dintre Diminețile vieții mele. Pentru simplul fapt că mă aflam acolo, în Finlanda și-n jurul meu, totul era frumusețe. Mă plimbam, la orele mici ale unei noi zile limpezi de iunie prin păduricea de pini de pe plajă, printre clădirile joase și confortabile ale hotelului, strategic așezate în perimetrul deținut – o oază de liniște și pace, și frumusețe pură – și mă simțeam extrem de copleșită. Priveam cerul albastru frumos și marea calmă și senină, insulițele presărate la tot pasul și mă simțeam plină de un sentiment greu de explicat în cuvinte. Îmi țineam sufletul să nu-și ia zborul. Ca un copil ce descoperă cu uimire lumea, descopeream și eu că simplitatea dă cea mai încărcată formă de trăire posibilă. Finlanda. Șopteam în suflet numele țării acesteia pe care nu plănuisem s-o vizitez prea curând și nu-ndrăzneam să exteriorizez ceea ce simt, ca să nu se piardă, așa, ca un abur care se evaporă și nu mai este. Eram plină. Și credeam că mai mult nu se poate.
Dorul meu de ducă a dus, în vara lui 2013, într-o călătorie spre Țările Baltice și Scandinavia, cu o scurtă oprire în Finlanda, țara celor 1000 de lacuri, cum i se spune. Legat de acest aspect, se pare că există o dispută cu Polonia, care are lacurile mazuriene și cu zona dintre Canada și SUA pentru titlul de locul cu cel mai mare număr de lacuri din lume. În Finlanda, cele 1000 de lacuri sunt, în realitate, aproximativ 188.000 și aproape un număr egal de insule și insulițe. Numele țării e Suomi, așa cum o denumesc localnicii, care în traducere ar înseamna țara bălților, Finlanda fiind numele internațional.
De unde fascinația pentru Finlanda? Din copilărie, desigur. Orice copil asociază lumea ghețarilor și a zăpezii, Polul Nord, cu poveștile despre Moș Crăciun și renii lui cei catifelați și blânzi, cu tărâmul dorințelor împlinite, cu basmele despre crăiese și cavaleri prea curajoși, cu urși polari (fără Coca Cola, nu?!), toate acestea fiind veritabile surse pentru visuri infinite de copil. Sunt visurile pe care, ca adulți, deși se pierde candoarea, inocența și încrederea aceea neostoită a copilăriei, tot ne dorim, de multe ori, să le vedem împlinite. O călătorie în Finlanda e unul dintre ele, dintre visurile mele nesfârșite.
Finlanda are Laponia și Rovaniemi, satul oficial al lui Moș Crăciun, obiectiv turistic care atrage din ce în ce mai mulți vizitatori, în fiecare zi a anului. Rovaniemi e cea mai nordică destinație finlandeză unde se poate ajunge cu trenul și mai e denumit și oraș al Crăciunului, fiind într-o continuă sărbătoare. Dar Finlanda mai înseamnă și aurora boreală, strălucirea intensă și fabulos de impresionantă observată pe cerul nocturn, fenomen care se produce în perioada septembrie – octombrie sau martie – aprilie în zonele de deasupra Cercului Polar. Finlanda are fantasticele păduri lapone, cu reni și lupi, și urși, și oameni puternici, are saunele renumite (doar ei le-au inventat), băile în apele reci ale lacurilor, mâncarea din carne de ren și specialitățile din pește pescuit la copcă. Castelul Sf. Olaf, din zona Savonlinna, o cetate medievală foarte bine conservată unde are loc, anual, un festival de operă și Insula Seurasaari, o oază de liniște și frumusețe în orașul Helsinki, cu un muzeu care vorbește despre viața tradițională finlandeză, sunt două obiective turistice extrem de apreciate ale Finlandei.
Toate sunt motive suficient de puternice și atractive pentru a-ți dori o vizită în această frumoasă țară nordică. O țară scumpă, desigur, la fel ca și celelalte țări vecine ei, însă cea mai accesibilă dintre ele, ca și preț, o țară cu oameni despre care se spune că sunt reci și distanți, însă sunt oameni care-și trăiesc zilele în tihnă, fără să se grăbească, fără să alerge și să se agite, o țară cu-n respect profund pentru civilizație și cultură.
Drumul meu prin Finlanda a fost, anul trecut, doar prin partea sudică a țării, prin zona orașului Helsinki, cea mai nordică capitală a țărilor din Uniunea Europeană. Trecerea cu ferryboat-ul, de la Tallin, din Țările Baltice, spre Scandinavia, e facilă, durează aproximativ două ore, prea scurte pentru a te bucura de briza – uneori un pic cam aspră – a mării, pentru a admira albastrul nesfârșit care ți se întinde la picioare sau pentru a te pregăti emoțional pentru frumusețea locurilor care urmează să ți se dezvăluie.
Orașul Helsinki, după acea Dimineață finlandeză, nu mi s-a mai părut atât de impresionant pe cât mă așteptam. Frumos, dar nu copleșitor. Cu obiectivele turistice, poate nu la fel de impresionante ca-n alte orașe europene, însă c-o maiestuozitate aparte, cu-n aer relaxat și calm – Fortăreața Suomenlinna, aflată la intrarea în portul Helsinki, construită pe șase mici insule, este una dintre cele mai puternice fortărețe din lume, Catedrala Luterană ce-și înalță turlele arogant spre cer, templu alb impresionant ca dimensiune și construcție, unul dintre cele mai vizitate locuri ale orașului, Monumentul lui Sibelius, ridicat în onoarea lui Jean Sibelius, cel mai renumit compozitor al Finlandei și care reprezintă o sudură de multe tuburi metalice (simbolizând ținuta dreaptă a pădurilor finlandeze și culoarea stâncilor pe care-i așezată țara) care, atunci când bate vântul, produc o simfonie discretă a naturii, Biserica circulară – Temppeliaukio – scobită în totalitate în stâncă, profunzime și simplitate, cred că e biserica cea mai frumoasă din lume, din punctul meu de vedere, tocmai pentru că nu arată ca o biserică, pentru că nu te simți încorsetat sau obligat la diferite limitări acolo, Catedrala Uspenski, a doua ca mărime, biserică ortodoxă în stil bizantin, construită în totalitate din cărămidă roșie, Parlamentul, portul turistic, piețele gălăgioase, într-un mod nederanjant, colorate și abundente. Locuri pline de turiști, cu reni și Moși Crăciuni la fiecare pas, cu parcuri verzi și oameni liberi, neîncorsetați în conveniențe, relaxați, plimbându-se pe biciclete sau hrănind porumbei în port.
Helsinki mi-a plăcut, dar Finlanda îmi va rămâne în suflet cu acea dimineață absurd de frumoasă și simplă, petrecută în parcul – pădurice de la malul mării.
