Anacolutul (plural, anacoluturi) este o greșeală gramaticală, care constă într-o ruptură logico-sintactică în interiorul unei propoziții sau al unei fraze. Dacă suntem atenți, o putem sesiza frecvent în vorbirea curentă, fiind generată, uneori, de neatenție, dar și de o anume superficialitate în gândire și în exprimare.
Exemple și analize ale anacolutului în limba română pot oferi o înțelegere mai clară a modului în care această greșeală de structură se insinuează în exprimare. Prin examinarea unor propoziții curente unde anacolutul este prezent, putem învăța să detectăm și să corectăm aceste întreruperi în fluxul natural al vorbirii sau scrierii. Acest exercițiu ne va ajuta nu doar să evităm repetarea greșelilor similare, dar și să dezvoltăm o exprimare mai coerentă și articulată.
De exemplu, sunt greșite construcții lingvistice de felul: „Eu, care am participat la acest concurs, mi-a convenit rezultatul” / „Elevul, deși s-a scuzat că nu a învățat, i s-a cerut să răspundă la lecție” / „Ei, cum au ajuns la graniță, li s-a controlat pașaportul” etc., în loc de: „Mie, care am participat la acest concurs, mi-a convenit rezultatul” / „Elevului, deși s-a scuzat că nu a învățat, i s-a cerut să răspundă la lecție” / „Lor, cum au ajuns la graniță, li s-a controlat pașaportul”.
În exemplele de mai sus este vorba de utilizarea greșită a unor forme pronominale/substantivale, în funcție de caz. Alteori, anacolutul poate viza numărul, persoana sau combinarea lipsită de coerentă a unor construcții, ca în următorul enunț: „Cei ce nu închid geamurile de la ghenă și se sparg din cauza curentului, vor plăti toți studenții ce locuiesc pe acel etaj.” (Academia Cațavencu), în loc de construcția corectă: „Din cauza celor care nu închid geamurile de la ghenă, acestea spărgându-se din pricina curentului, vor plăti toți studenții care locuiesc pe acel etaj”.
În literatură, anacolutul este valorificat, uneori, pentru a se obține diverse efecte stilistice, mai ales în registrul comic, precum în creațiile lui I.L.Caragiale: „Eu, domn’ judecător, reclam, pardon, onoarea mea, care m-a-njurat, și clondirul cu trei chile mastică prima, care venisem tomn’ atunci cu birja de la Marinescu Bragadiru din Piață, încă chiar domn’ zicea să-l iau în birje.” (I. L. Caragiale, Justiție).
În registrul grav, îl utilizează Ion Creangă, de exemplu, la începutul capitolului al doilea din Amintiri din copilărie, pentru a pune în evidență prezența și starea de spirit a personajului narator: „Nu știu alții cum sunt, dar eu, când mă gândesc la locul nașterii mele, la casa părintească din Humulești (…) parcă-mi saltă și acum inima de bucurie!” (corect gramatical fiind: „… dar mie… parcă-mi saltă și acum inima de bucurie”).
Pentru a vă îmbunătăți continuu stilul de exprimare și a evita capcanele anacolutului, practicați restructurarea propozițiilor care par să ducă în direcții greșite. În plus, vă recomandăm să consultați cum este corect: niciun sau nici un, pentru a aprofunda înțelegerea altor aspecte importante ale limbii române. Această lectură suplimentară vă va spori abilitățile lingvistice și vă va face mai atenți la detaliile limbajului.
