(Nu rataţi prima, a doua şi a treia parte)
Ziua a treia (25.03.2014): Pe Muntele Vitosha, deasupra Sofiei
Traseu: Sofia – Simeonovo – Muntele Vitosha – Sofia
Pentru că nu ne surâdea încă o zi de colindat prin Sofia, am decis să facem o plimbare prin împrejurimi. Aveam ca opţiuni Biserica Boyana, din satul cu acelaşi nume, Mănăstirea Dragalevtsi, situată într-o suburbie aflată la sud de Sofia, Mănăstirea Sfântul Gheorghe, din satul Kremikovtsi şi Muntele Vitosha. Evident că am ales ultima variantă, mai ales că de fiecare dată când mă uitam spre el, îl vedeam cum ridică două degeţele, spunând “Pick me, pick me!!!”. Iar în acea dimineaţă, se arăta în adevărata lui splendoare, nemaifiind acoperit de nori.
Masivul Vitosha, de origine vulcanică, a fost declarat parc natural în 1934. Este situat la sud de Sofia, făcând din acest oraş singura capitală din lume, situată la poalele unui munte cu înălţimea de peste 2000 m. Vârfurile cele mai înalte sunt Cherni Vruh (vârful Negru) – 2290 m, Goliam Rezen – 2277 m, Skoparnik – 2226 m, Kupena – 2195 m şi Malak Rezen – 2191. De aici, în zilele senine, se deschid panorame spre alţi munţi ai Bulgariei (Balcanii, Sredna Gora, Rila şi Rodopi), spre câmpiile din vest, dar şi spre Sofia. Se crede că vârful Negru a fost urcat pentru prima oară în secolul al IV-lea, de către împăratul Phillip al II-lea al Macedoniei. Cert este că în 1895, la iniţiativa scriitorului bulgar Aleko Konstantinov, un grup format din 300 de oameni, a pornit spre vârful cel mai înalt, evenimentul fiind consemnat pe o placă comemorativă prinsă pe o piatră situată în faţa clădirii Teatrului Naţional din Sofia, acela fiind locul de pornire al turei. Este un munte domol, ideal pentru drumeţii uşoare.
Nu aveam prea multe informaţii cu privire la cum se ajunge pe munte, dar ştiam că din suburbia Simeonovo, situată la aprox. 15 km de Sofia, porneşte o telegondolă care urcă până la cabana Aleko, hotărându-ne să o luăm într-acolo. Părea un plan uşor de realizat. Ne-am suit în maşină, am informat-o pe Cătălina încotro vrem să mergem şi am pornit. Ne-am îndreptat spre sud, am ieşit în şoseaua de centură şi, la primul indicator cu Simeonovo, am virat dreapta. Mergeam pe drumul principal al acestei zone rezidenţiale, aflată la poalele muntelui, şi speram să vedem vreun indiciu care să ne conducă spre staţia inferioară a telegondolei. Ceea ce nu s-a întâmplat. După o primă încercare eşuată, am decis să întrebăm pe cineva, gândindu-ne că cel mai înţelept ar fi să oprim la un hotel şi să cerem indicaţii acolo, astfel având şanse mai mari să găsim o persoană care să vorbească engleză. A fost chemată o doamnă care cât de cât ştia câteva cuvinte în limba lui Shakespeare, dar habar nu avea de unde se ia telegondola. S-a întrunit un consiliu format din mai mulţi angajaţi ai hotelului, s-au sfătuit în bulgară, concluzia fiindu-ne comunicată de doamna poliglotă. Am urmat sfatul primit, dar nici de data aceasta nu am ajuns unde voiam noi. Şi niciun indicator cu telegondola! Deja nervoşi, am oprit la poarta unor studiouri de filmare, prin semne, reuşind să comunicăm cu cei doi portari. Şi-au dat şi aceştia cu părerea, indicaţiile lor conducându-ne într-un loc pe deasupra căruia trecea telegondola. Făcusem un progres, dar frustrarea atinsese cote maxime. Am pierdut atâta timp şi tot nu am ajuns la staţia telegondolei şi nici nu ştiam cum să ajungem la ea. Eu aş fi renunţat, dar Nuno a zis să mai facem o încercare. Am trecut pentru a treia oară pe lângă casa în formă de melc şi am ieşit pe şoseaua de centură unde am făcut dreapta. În dreptul magazinului Ikea, situat pe partea stângă a drumului, se afla o altă intrare în Simeonovo, marcată cu indicator. Prin urmare, am virat dreapta şi, în scurt timp, am ajuns în parcarea complexului Vitosha Sky (taxă: 5 leva/ maşină). Am cumpărat biletele (10 leva/ persoană/ dus-întors) şi ne-am urcat în telegondola cu numărul 98. Era ora 12:00 şi ne simţeam ca şi când am fi câştigat o bătălie grea.
Telegondola are o lungime de 6300 m, fiind, până în anul 2003, cea mai lungă instalaţie pe cablu din Bulgaria. Diferenţa de nivel dintre staţia de plecare (727 m alt.) şi cea de sosire (1804 m alt.) este de aproximativ o mie de metri, durata călătoriei fiind de treizeci de minute. Acest mijloc de transport pe cablu a fost dat în funcţiune în primăvara anului 1983, fiind construit pentru Universiada de iarnă din acel an, găzduită de Sofia. Probabil că pe atunci vehiculele folosite pentru transportul oamenilor erau telescaunele sau telecabinele, nu telegondolele.
Pe măsură ce urcam, vedeam tot mai mult din cuprinsul Sofiei, iar în planul îndepărtat se întrezăreau Balcanii, în timp ce, în stânga, se vedeau munţii Rodopi, albiţi de zăpada care-i acoperea. Neştiind că telegondola este formată din patru staţii, ajungând la cea de-a doua (1377 m alt.), am crezut că acolo este capătul şi trebuie să coborâm, ceea ce am şi făcut după ce uşile vehiculului s-au deschis automat. Un supraveghetor a ieşit dintr-o încăpere mică, a venit repede spre noi, făcându-ne semn să intrăm înapoi. Mai târziu, am aflat că acolo se termină primul segment de cablu, cabinele fiind mutate pe un al doilea segment care se întinde până la cea de-a treia staţie (1520 m alt.) unde schiorii se pot da jos, pentru a continua cu telescaunul care-i va duce spre una dintre pârtiile amenajete pe acest munte. Un al treilea segment de cablu se află între a treia şi ultima staţie. Ajunşi la staţia de sosire, situată în apropierea cabanei Aleko, ne-am trezit în mijlocul unui furnicar format din schiori juniori, unii dintre ei chiar foarte mici. Toţi veniseră în mod organizat, cu clasa, în cadrul programului “şcoala altfel” (sau cum s-o numi la ei).
De la staţia de sosire, am luat-o în stânga, tăind vreo trei pârtii. Am ajuns la un indicator de lemn, care arăta calea spre un sat, fără să specifice şi distanţa până acolo. Lângă un brad, am întâlnit unul dintre locatarii permanenţi ai muntelui, o veveriţă. Am fi întrebat-o pe ea ce putem să facem prin zonă, dar ştiam că nu ne-am fi înţeles. Aşa că ne-am dus la clădirea Salvamont, dorind să cerem acolo mai multe informaţii. Ţinând cont că nu eram echipaţi corespunzător, ni s-a recomandat să mergem pe poteca din spatele clădirii, până unde ne va permite stratul de zăpadă. Ceea ce am şi făcut, preţ de vreo oră. Dacă am fi continuat, am fi ajuns pe vârful Negru. Între timp, a început şi să fulguiască, Nuno fiind nins pentru prima oară, după mulţi ani. Întorcându-ne, am oprit la cabana Aleko. A fost construită în anul 1924, pe pereţii sălii de mese fiind agăţate schiuri de lemn, raniţe şi alte obiecte vechi, folosite de drumeţii de odinioară. Ne-am luat câte o porţie de fasole cu cârnat (4 leva). După ce am terminat de mâncat, doi domni care se aflau la masa vecină s-au băgat în seamă cu noi, întrebându-ne de unde suntem. De la ei, cu harta pe masă, am aflat mai multe despre ce se poate vedea pe Vitosha: staţia meteo (construită în 1935); Zlatni Mostove (Podurile de Aur) – o zonă cu păşuni; Râul de Piatră (Morenite) – pietre mari, care acoperă muntele pe o anumită porţiune, fiind o atracţie naturală care a luat naştere în epoca de gheaţă; Kopitoto – o muchie pe care se află turnul de televiziune şi radio, precum şi un restaurant cu privelişti frumoase; Rezervaţia Peat – cu două mlaştini; cascada şi lacul Boyana. Tot de la ei am aflat că am fi putut să ajungem până la cabană cu maşina, pe un drum lung de 15 km, care porneşte din satul Dragalevtsi. Ştiind că telegondola circulă până la ora 16:00, ne-am grăbit să încheiem discuţia. Ne-am nimerit în aceeaşi cabină cu un domn în vârstă, pe care l-am asemuit cu bunicul lui Heidi, având un chip luminos şi blând, cu o barbă lungă şi căruntă. Am purat o discuţie foarte plăcută. Am aflat că era jumătate român, mama lui trăindu-şi prima parte a vieţii într-un sat dobrogean. Fiind geolog, a ajuns de câteva ori în România, în interes de serviciu.
Ştiindu-mi atracţia pentru munte, Nuno a întrebat dacă vreau să abordăm masivul Vitosha şi din alte sate/suburbii, situate la poalele acestuia. Gândindu-mă la o nouă rundă de vânătoare de indicatoare, am răspuns “nu”. Mai târziu, am aflat că cei de la Sofia Green Tour organizează ture gratuite.
Am revenit în Sofia. Am lăsat maşina în parcarea cu plată de lângă Palatul Culturii şi am luat-o pe jos spre zona pietonală, unde am dat de o femeie fără adăpost, acompaniată de doi căţei obezi, semn că avea grijă de ei, poate chiar în exces. Ne-am dus repede la hostel, am scos din frigider resturile de mâncare şi la fel de repede am revenit la femeie pentru a i le da, făcându-i semn că sunt pentru căţei. În toată Sofia nu am găsit picior de maidanez. Afişe ale celor de la Vier Pfoten împânzeau oraşul, promovând adopţia, iar mulţi sofioţi plimbau în lesă căţei de rasă comună.
Cum aveam o restanţă din ziua anterioară, am pornit în căutarea statuii celor doi bărbaţi, şezând unul lângă celălalt pe o bancă. Este vorba despre Petko Slaveykov, scriitor, jurnalist şi personaj important al perioadei Renaşterii Naţionale şi fiul său, Pencho Slaveykov, poet. I-am găsit în piaţa care le poartă numele de familie. Statuia de bronz, de dimensiuni reale, prezintă zone decolorate, rezultat al atingerii turiştilor care s-au fotografiat cu ei. Piaţa Slaveykov, cunoscută sub numele de Kafene Bashi până la eliberarea de sub stăpânirea otomană din 1878, găzduieşte zilnic un târg de carte, aici găsindu-se şi discuri şi CD-uri cu muzică, dar şi alte obiecte de colecţie, fiind totodată un loc de întâlnire pentru locuitorii Sofiei.
Am mai făcut un tur al oraşului, de data aceasta sub cerul senin, fără ameninţarea norilor negri. Amuzată, am remarcat faptul că, în marile intersecţii, se află nişte gherete suspendate, destinate observării traficului rutier de către poliţişti. Iar pentru dirijarea circulaţiei, poliţiştii rutieri foloseau bastoane care la un capăt aveau o parte rotundă, roşie, pe care scria “stop”.
Am intrat şi în Piaţa Centrală (Tsentralni hali), găzduită de o clădire construită în perioada 1909-1911, în stil Art Nouveau. Pe faţadă, se poate vedea stema Sofiei, iar deasupra intrării, se află un mic turn cu ceas. Are o structură metalică şi balustrade la primul etaj. Aici se găsesc fast-food-uri şi magazine care comercializează alimente, haine, bijuterii etc. Pentru că ora 19:00 ne-a prins lângă Palatul Prezidenţial, am asistat la schimbarea gărzii, această ceremonie având loc la fiecare oră fixă. Nu ştiu cum este în timpul zilei, dar la această oră a serii, schimbul de ture al soldaţilor s-a petrecut destul de repede, nefiind nimic spectaculos.
Gata, s-a terminat şi vizita în Sofia. Nu ne părea rău că plecăm. Din contră, regretam că am stat prea mult aici. Urmează ultima parte a călătoriei, dedicată rocilor Belogradchik.
