O româncă şi un portughez în Bulgaria (V)

(În continuarea părţilor întâi, a doua, a treia şi a patra.)

Ziua a patra (26.03.2014): Cetatea roşie din Belogradchik

Traseu: Sofia – Belogradchik – Orşova

Trezindu-mă de dimineaţă, am aruncat o ultimă privire, de la geamul camerei, spre masivul Vitosha, zâmbindu-i. Mi-am luat bagajele şi, împreună cu Nuno, am pornit spre maşină. L-am luat şi pe Peter, la ora 11:30 ieşind din Sofia. Ne-am îndreptat spre oraşul Belogradchik, situat în partea de nord a Bulgariei, urmând traseul Sofia – Gintsi – Barzia – Berkovitsa – Borovtsi – Belimel – Prevala – Belogradchik (cca. 170 km). Ţinta noastră pentru această zi era Cetatea Belogradchik.

Am trecut pe lângă terenuri pline de verdele culturilor agricole, pe lângă dealuri şi am urcat o zonă muntoasă, reprezentând partea de vest a munţilor Stara Planina. În timp ce altitudinea creştea, temperatura de afară descreştea, zăpada făcându-şi apariţia. Iar culturile de grâu şi porumb au fost înlocuite de păduri de conifere şi foioase. Drumul liber nu a fost perfect, dar s-a circulat bine. Cum am traversat munţii, nu aveau cum să lipsească serpentinele, întâlnindu-le între localităţile Gintsi şi Barzia.

La un moment dat, în timp ce mergeam, am văzut un căţel pe marginea drumului, lângă o parcare. Imediat l-am rugat pe Nuno să tragă pe dreapta. Mai aveam nişte resturi de mâncare şi voiam să i le dau patrupedului. M-am dat jos din maşină şi l-am strigat cu „cuţu, cuţu”. A venit fuga, schelălăind şi sărind pe mine. Era aşa de fericit, încât cu viteza luminii îşi mişca coada dintr-o parte în alta cu tot cu partea dorsală a corpului. Parcă ne ştiam de o veşnicie şi îmi aştepta vizita. A mâncat pe nerăsuflate tot ce i-am dat.

Când un indicator ne informa că intrăm pe raza teritorială a satului Falkovets, am văzut roşu în faţa ochilor, înaintea noastră apărând prima imagine cu rocile de la Belogradchik. De aici mai aveam 16 km până la Cetatea Belogradchik, drumul şerpuind pe la baza roşiaticului masiv de gresie, calcar şi conglomerate.

Acum aproximativ 230 milioane de ani, în perioada Permian, plictisindu-se, pe atunci nefiind stresată de acţiunea distuctivă a omului, Natura a început să se joace. Astfel, a mişcat plăcile tectonice, provocând o ondulaţie anticlinală a scoarţei terestre, ceea ce a dus la înălţarea zonei pe care astăzi întâlnim Belogradchikul. Mai târziu, în Triasic, Natura a considerat că acestei regiuni i-ar sta mai bine udă, devenind astfel fundul unei mări nu foarte adânci. Apele râurilor, în drumul lor spre vărsare, au adunat cantităţi importante de nisip, pietriş şi argilă, rezultate în urma degradării rocilor de către vântul din Paleozoic, depunându-le în bazinul mării. În timp, aceste sedimente s-au cimentat, luând naştere straturi de conglomerate şi gresie, căpătând o culoare ruginie, datorită prezenţei oxidului de fier. În Jurasic, odată cu adâncirea bazinului mării, s-a format şi un strat gros de calcar. Acum 45 milioane de ani, în Neozoic, Natura a mai făcut o ghiduşie, producând o nouă ridicare anticlinală a zonei, ca rezultat al mişcărilor tectonice, terenul devenind unul uscat. În timpul acestei ondulaţii a scoarţei terestre, calcarul şi conglomeratele au crăpat, creând fisuri verticale şi orizontale în suprafaţa anticlinalelor. Aceste crăpături, ca urmare a infiltrării apelor de suprafaţă şi a eroziunii verticale a rocilor, s-au transformat în văi mici şi defileuri cu versanţi abrupţi, formând blocurile verticale pe care le putem vedea astăzi, cunoscute sub denumirea de Rocile Belogradchik (Belogradchik Skali – în bulgară).

Pe la ora 14:30, am intrat în Belogradchik (Orăşelul Alb), aflat într-o zonă deluroasă. Indicatoarele pe care scria „Kaleto Fortress” ne-au dus până în faţa cetăţii. Am parcat maşina şi ne-am dus la casa de bilete. Am văzut că programul de vizită este între orele 09:00 şi 17:30. Întrebând cât costă biletul, doamna de acolo a scris pe o hârtie că trebuie să plătim 5 leva/ persoană. Mi-am dat seama că nu ştie engleză şi că ar fi fost zadarnic să-i cer informaţii cu privire la ce am mai fi putut să vedem prin zonă. Ne-am scotocit prin buzunare şi, adunând tot mărunţişul găsit, ne-am procurat biletele.

Între anii 1-3 d.Hr., romanii, profitând de inaccesibilitatea şi de potenţialul defensiv al acestor turnuri de rocă, le-au folosit pentru a întemeia printre ele o mică cetate, mai ales că se aflau între două defileuri din Munţii Balcani, Sveti Nikola şi Kadu Boaz şi, astfel, puteau să ţină sub observaţie şi să apere drumurile construite în noile provincii ale imperiului. Ziduri de protecţie au ridicat doar în partea de nord-vest şi sud-est. În rest, cetatea era împrejmuită de formaţiunile naturale care ajungeau şi la 70 m înălţime. Pe lângă zidurile de apărare, romanii au realizat şi un apeduct, rămăşiţe ale acestora fiind vizibile şi astăzi.

În a doua jumătate a secolului al XIV-lea, ţarul Ivan Sratsimir, conducătorul Vidinului, a mărit cetatea, adăugând elemente de fortificaţie şi construind clădiri noi. Începând cu 1396, timp de cinci secole, Bulgaria s-a aflat sub dominaţia imperiului Otoman. Până la începutul secolului al XIX-lea, noii stăpânitori au adus îmbunătăţiri minore cetăţii. Abia între anii 1805-1837, au reconstruit cetatea, făcând-o mai mare, ajungând să fie alcătuită din trei curţi, fiecare cu propriul sistem de apărare, zidurile având chiar şi 12 m înălţime. În timpul războiului Ruso-Turc (1877-1878), cetatea a fost asediată de către armata turcă şi cea românească. Fortăreaţa a fost folosită pentru ultima dată în anul 1885, în timpul războiului dintre Bulgaria şi Serbia, finalizat cu înfrângerea armatei sârbeşti. În prezent, parţial renovată, cetatea este un muzeu în aer liber.

Trecând de prima poartă a fortificaţiei, privirea ne-a fost chinuită la vederea unor recuzite kitsch-oase, folosite pentru a se fotografia vizitatorii cu prost gust. Dar suferinţa a fost de scurtă durată, trecând atunci când, urcându-ne pe drumul de strajă al zidului de apărare al primei curţi, am văzut o parte a oraşului Balogradchik, ieşind în evidenţă minaretul unei moschei. Tot de aici, ni s-a arătat dealul Planinitsa, în vârful căruia se ridică turnul de televiziune, dar şi siluetele roşiatice din împrejurimi sau înălţimile munţilor Balcani. Trecând şi de a doua poartă, am intrat în incinta de mijloc. Am urcat un lung şir de trepte, la capătul superior aflându-se o uşă metalică care ne-a facilitat accesul în cea de-a treia curte. Aici, influenţa umană este mai puţin vizibilă. Numai câteva scări metalice sau săpate în rocă. În rest, doar formaţiunile de gresie şi conglomerate, pe care păşeam. Am ajuns chiar în vârful unora înalte. Bătea vântul destul de tare, iar eu, cu greutatea mea, trebuia să-mi pironesc bine picioarele pe suprafaţa lor, ca să nu-mi iau zborul, având şi o senzaţie de vertij. Chiar şi la această înălţime, era evidentă păstrarea tradiţiei mărţişorului, un mic pom fructifer, înflorit, fiind înzorzonat cu împletituri alb-roşii şi şerveţele albe.

Scrutam depărtările, atmosfera încărcată de norii care ne ameninţau cu ploaia, lăsându-mă totuşi să mă bucur de prezenţa munţilor şi a multitudinii de roci din prejur. O minunăţie de peisaj. Şi aici am avut o obsesie. Trebuia să văd stânca numită Madonna. La intrarea în cetate, pe un panou, era poza ei, însoţită de o legendă. Ştiam cum arată, dar nu o vedeam. Îi întrebam pe băieţi dacă ei i-au depistat silueta, dar era de negăsit. O fi fost plecată cu treburi, la piaţă poate. Oricum, legenda ei mi s-a părut drăguţă. Astfel, în vremea romanilor, printre rocile de la Belogradchik se afla o mănăstire cu obşte de maici, printre care se afla şi Valentina, de o frumuseţe nemaivăzută. Ducându-i-se vestea, un cioban, pe nume Anton, a venit să o vadă, îndată îndrăgostindu-se de ea. Din acel moment, în fiecare noapte, Anton se aşeza sub fereastra camerei ei şi-i cânta la flaut. Aceasta, măgulită de gestul bărbatului, într-o noapte, trecând peste orânduirile vieţii mănăstireşti, a ieşit să-l cunoască. După nouă luni, în mănăstire s-au auzit plânsete de copil, aflându-se despre nelegiuirea făcută. Măicuţele au blestemat-o pe Valentina şi au decis să o gonească. Anton, auzind de necazul ce s-a abătut asupra iubitei lui, a venit călare pe cal, dorind să-i ia apărarea şi să le înduplece pe călugăriţe. Dumnezeu, asistând la această ceartă, a abătut asupra acelui loc urgiile Naturii: o furtună cu tunete şi fulgere, urmate de un cutremur. Mănăstirea a fost ştearsă de pe faţa pământului, iar oamenii au fost transformaţi în stană de piatră: Călugăriţele, Călăreţul, chiar şi Valentina care-şi poartă copilul în braţe, cunoscută azi sub numele de Madonna.

Stâncile formează câteva grupuri separate, ce se întind pe o lungime de 30 de km şi o lăţime de 3-5 km, unele ajungând până la 200 m înălţime. Sculptate de vânt, apă, schimbări climaterice, acestea au primit diverse înfăţişări: Ursul, Ciupercile, Vulturul, Pinul, Scolăriţa, Sfinxul, Adam şi Eva, Dervişul, Cămila, Dinozaurul etc. Iar dacă imaginaţia este lăsată să zburde, oricine poate să descopere multe alte personaje. De exemplu, eu am găsit un cap de gorilă.

Sub noi, dincolo de cetate, se întindea o pădure de conifere şi foioase, printre trunchiuri zărind câteva poteci. Mi-ar fi plăcut să ne plimbăm şi pe acolo, să văd stâncile şi de jos în sus. Mai ales că ochisem două stânci alăturate, ale căror vârfuri erau unite de o scară. Deşi părea că stă într-o rână şi că nu prezintă siguranţă, a reuşit să-mi trezească spiritul de aventură. Dar timpul ne presa, băieţilor le era foame, iar norii au început să arunce în noi cu picuri. A trebuit să plecăm.

În oraşul Belogradchik mai pot fi vizitate muzeele de Istorie (strada Captain Krusty, nr.1) şi de Ştiinţe ale Naturii (în zona parcului), dar şi Observatorul Astronomic. Şi împrejurimile localităţii oferă atracţii turistice. Astfel, la 25 km nord-vest de Belogradchik, lângă satul Rabisha, se află peştera Magura (sau Rabisha), renumită pentru desenele preistorice din interior, realizate cu guano, printre care se află şi un calendar solar, dar şi pentru concreţiunile spectaculoase, remarcându-se stalagmita „pinul căzut”. O altă cavernă, numită peştera Lepenitsa, situată la aproximativ 4 km sud-est de Belogradchik, s-a format acum aproape 230 milioane de ani, fiind săpată în gresie roşiatică. Dar toate acestea au rămas pentru o dată viitoare.

Ceasul era 17:00 când am ieşit de la restaurant. Afară tot mai ploua. Din Belogradchik, am pornit spre vama Vidin-Calafat unde am ajuns în jur de ora 18:30. Înainte de a părăsi teritoriul Bulgariei am făcut plinul la maşină, ştiind că aici preţul carburantului este mai mic decât la noi în ţară (2,50 leva/ litru). Trecerea din Bulgaria în România am făcut-o pe podul New Europe (taxa: 6 euro/ maşină), având grijă ca şi de data aceasta să ridicăm picioarele ca să nu ne udăm în apa Dunării. De la Calafat, ne-am îndreptat spre Orşova unde aveam cazare.

Cunoşteam oraşul Orşova din citite, o singură dată văzându-l, din tren, la lumina lunii si a stelelor. Ştiam că se întinde ca un amfiteatru pe terasele dealului Cioaca Mare, dominând golful Orşova şi că pe teritoriul acestui municipiu pot fi văzute faleza, peninsula Pescăruşul, cu parcul şi foişorul, şantierul naval, portul, dar şi mănăstirea Sfânta Ana, cocoţată pe dealul Moşului. Îmi făcusem o impresie bună despre acest oraş-port, dar când am ajuns noi aici, era deja întuneric afară şi nu am putut să văd ceea ce am citit. După ce ne-am cazat, ne-am dus să căutăm un loc unde să mâncăm. Şi hotelul nostru avea restaurant, dar acolo, odată cu mâncarea din farfurie, trebuia să tăiem cu cuţitul şi fumul de ţigară. Totul era dubios de pustiu, dar, până la urmă, am găsit ceva deschis. Şi acolo fumul de ţigară a fost garnitură la friptură, dar într-un strat mai subţire. După cină, am fi vrut să ne plimbăm pe faleză, dar pentru că era în beznă totală, ne-am dus direct la hotel. Băieţii s-au uitat la un meci de fotbal, eu am citit. Apoi a venit timpul să dormim. Dar cum să dormi, când pe sub geamul camerei tale trec în continuu tiruri şi, din când în când, dincolo de drum, trenuri??? Şi, deşi geamul era închis, zgomotul se auzea aşa de puternic, încât aveam impresia că patul meu se află afară, între şosea şi calea ferată.

A doua zi, până la ora 09:00, când aveam tren spre Bucureşti, aş fi avut puţin timp să vizitez oraşul pe lumină, dar după o noapte albă nu-mi mai ardea de aşa ceva. M-am mulţumit doar să ies pe terasa hotelului. Se simţea un uşor iz de baltă, iar câţiva caiacişti se antrenau pe Dunăre. În depărtare, am zărit turla mănăstii de pe deal. A venit vremea să mă despart de Nuno şi Peter, eu să o iau spre Bucureşti, iar ei, spre Timişoara şi apoi, Budapesta. Împreună am petrecut câteva zile plăcute şi am văzut locuri frumoase. Ca şi România, şi Bulgaria are ce arăta.