Problema pantofului cu toc este un subiect de discuţie interesant, aceştia servind de-a lungul timpului ca simboluri ale clasei sociale, ale etniei, cât şi ale rasei. Atât medicii cât şi oamenii de ştiinţă au dezbătut efectele negative şi cele pozitive pe care le au tocurile asupra femeilor dar şi asupra societăţii.
Precursorii pantofului cu toc
Chiar dacă majoritatea oamenilor din Egiptul Antic mergeau desculţi, cei din clasele superioare se încălţau cu nişte forme rudimentare de pantofi ce constau în bucăţi de piele legate de picior cu ajutorul panglicilor. De asemenea există unele reprezentări în care atât bărbaţi, cât şi femei purtau încălţări cu toc (cel mai probabil în scop ceremonial). Măcelarii egipteni purtau încălţări cu toc pentru a putea păşi mai uşor prin sângele animalelor. În Grecia şi Roma antică şi mai apoi în perioada Renaşterii, se purtau un fel de papuci cu talpă ortopedică din lemn sau plută în special de către actori.
În Evul Mediu se purtau nişte papuci de lemn cu talpă înaltă peste pantofii fragili pentru a-i proteja de noroi. Prin anii 1400 în Turcia sunt inventaţi „chopines”, nişte papuci de lemn ce se purtau tot peste pantofi şi puteau ajunge până la 40 centimetri înălţime. Veneţienii au fost cei care i-au transformat în simbol al averii şi statutului social al femeilor.
Prin anii 1500 încep să se facă primii pantofi din două bucăţi, partea de sus din material flexibil iar cea de jos din material rigid. Iniţial tocul acestui nou pantof folosea pentru a împiedica călăreţii să cadă de pe şa. Spre mijlocul secolului, tocul devine mai înalt şi subţire după ce Caterina de Medici îi aduce la modă.
Introducerea pantofilor cu toc ca modă
În mod oficial invenţia pantofului cu toc îi este atribuită Caterinei de Medici. În condiţiile în care era o femeie scundă, logodnica Ducelui de Orleans (mai târziu rege al Franţei) se simţea nesigură în căsătoria aranjată şi pentru a uimi curtea franceză ea a încălţat pantofi cu toc înalt ce îi dădeau o statură impozantă. Pantofii au avut un succes răsunător, tocurile înalte fiind asociate cu aristocraţia, iar până la 1580 pantofii cu toc erau purtaţi atât de femei cât şi de bărbaţi.
La începutul anilor 1700 regele Ludovic al XIV-lea purta în mod obişnuit pantofi cu tocuri decorate cu scene de luptă; de asemenea el a decretat că doar nobilii puteau purta pantofi roşii şi că nimeni nu avea voie să poarte tocuri mai înalte ca ale lui.
Odată cu Revoluţia Franceză, pantoful cu toc dispare iar Napoleon îi interzice în încercarea de a arăta egalite între clase. Din moment ce tocul înalt dispăruse, în locul lui era pusă o bucată de piele mai groasă în zona călcâiului. Acest tip de pantof se purta legat cu panglici în jurul gleznei şi amintea de sandalele Romane.
Renaşterea pantofului cu toc
Inventarea maşinii de cusut permite realizarea unei game largi de pantofi, în anii 1860 tocurile revenind la modă. În perioada victoriană piciorul mic era văzut ca fiind senzual iar tocul subţia atât piciorul, cât şi corpul celui care îl purta, fiind preferate tocurile foarte înalte. Ca şi în cazul corsetelor, tocurile înalte erau considerate ca fiind benefice pentru sănătate, ele atenuând durerea de spate. Dar au existat şi mulţi critici care considerau pantoful cu toc un semn al diavolului iar femeile ce îl purtau erau văzute drept vrăjitoare (piciorul încălţat cu pantof cu toc era asemănat cu o copită). Chiar şi cu aceste critici, în 1888 se deschide prima fabrică de pantofi cu toc din America ce copia în mare măsură modelele franţuzeşti.
Secolul XX şi tocurile
În timp ce în secolul al XIX-lea tocurile înalte s-au bucurat de popularitate, la începutul secolului al XX-lea femeile optau pentru pantofi comozi cu talpa plată. Anii `20 au adus cu ei revenirea modelului purtat de Ludovic cu toc subţire, dar anii `30 duc la schimbarea tocului din subţire în lat şi gros, modă ce se păstrează şi în anii `40, pe toată perioada celui de-al Doilea Război Mondial.
Renaşterea pantofului s-a produs după sfârşitul războiului, când Christian Dior colaborează cu Roger Vivier şi reuşesc să creeze un pantof cu vârful ascuţit şi tocul foarte subţire numit stiletto. Crearea fustei mini a dus la ataşarea tocului cui şi cizmelor.
În anii `60, odată cu amploarea luată de mişcarea feministă, tocul cui cade în dizgraţie optându-se pentru pantofi comozi cu toc mic şi gros. În anii `70 se optează pentru pantofi cu platformă ce amintesc de papucii purtaţi în China şi Turcia antică, doar că se foloseşte un amalgam de culori puternice.
Dacă în anii `60 şi `70 s-a manifestat o preferinţă pentru pantofii comozi cu talpă joasă, anii `80 marchează revenirea tocurilor. Manolo Blahnik şi Jimmy Choo au creat pantofi cu tocuri înalte pentru podiumuri, ca mai apoi să influenţeze industria pe parcursul anilor `90.
La sfârşitul anilor `90 tocurile încep să piardă teren în faţa pantofilor comozi, ca mai apoi în secolul XXI femeile să beneficieze de o multitudine de opţiuni. De la tocuri la şlapi, industria e în continuă dezvoltare şi diversificare.
