Isteria apărută în jurul credinței în existența vrăjitoarelor și execuțiile în masă ce au urmat au apărut în Europa secolului al XV-lea. Chiar dacă Reforma divizase Europa în regiunile protestante și cele loiale Papei, protestanții luau infracțiunea de vrăjitorie la fel de serios ca și catolicii, dacă nu chiar mai în serios. Femeile au fost în cele mai multe cazuri suspectate de vrăjitorie deoarece se credea că ele ar fi mai susceptibile la acțiunile diavolului.
Credința în magie era împărtășită de toată lumea în trecut. Aproape toate culturile credeau că magia poate fi folosită pentru a face culturile să crească mai bine, sau pentru a-i vindeca pe bolnavi. Pentru oameni, magia era o parte obișnuită a vieții de zi cu zi înaintea secolului al XVIII-lea. Pentru ei lumea era un loc misterios; iar din moment ce nu știau care era cauza celor mai multe boli, se căuta o explicație supranaturală.
Dacă se considera că magia putea fi folosită pentru a face bine, atunci era logic că, dacă s-ar fi vrut, magia ar fi putut fi folosită pentru a face și rău celor din jur. Vrăjitoarele erau cele care se ocupau cu realizarea acelor vrăji.
Se credea că unele dintre aceste vrăjitoare țineau ceremonii numite Sabat în care luau în râs liturghia creștină. De asemenea exista credința că acestea făcuseră un pact cu diavolul, renunțaseră la creștinism, profanau crucifixul; noaptea aveau loc întâlniri secrete care implicau orgii, sacrificarea copiilor mici, chiar și canibalismul.
Vrăjitoarele erau acuzate că ar fi provocat impotență, unele boli, moartea unui copil, că se puteau transforma în unele animale și că puteau să împiedice vacile să dea lapte, asta doar ca să enumerăm câteva din motivele pentru care au fost puse sub acuzare.
Unele au fost acuzate pentru simplul fapt că aveau pisici, despre care se credea că ar fi fost date vrăjitoarelor chiar de către diavol pentru a le servi pe post de mesager sau consilier.
În perioada de vârf a proceselor vrăjitoarelor, acestea erau recunoscute după marca diavolului. Semnele de identificare puteau să fi fost doar niște alunițe, pete naturale, semne din naștere sau orice altceva ce ar fi fost distinct.
Odată identificate, vrăjitoarele erau supuse unui interogatoriu care de cele mai multe ori se transforma în tortură și mai apoi ȋn execuție. Cea mai comună metodă de stabilire a vinovăției sau nevinovăției o reprezenta scufundarea. Această metodă presupunea legarea de mâini și de picioare a acuzatului; apoi acesta era scufundat într-o apă adâncă. Dacă nu se îneca (apa era considerată ca fiind creație a lui Dumnezeu) se considera că a fost respins de Dumnezeu, deci era vinovat. Dacă se îneca atunci persoana respectivă era considerată nevinovată. Oricare ar fi fost verdictul, era necesară moartea acuzatului.
O altă metodă o reprezenta înțeparea pe tot corpul cu un instrument ascuțit în căutarea unor locuri insensibile la durere pe care diavolul le-ar fi marcat (vizibil sau invizil). Dar alături de aceste metode neconvenționale erau folosite și metodele tradiționale de tortură în încercarea de a obține mărturisiri și acuzații la adresa complicilor. Acestea implicau biciuirea tălpilor cu piroane de fier, opărirea, ridicarea pe un scripete pentru a se smulge brațele din încheieturi.
Execuția prin ardere, mai ales sub forma arderii pe rug, a avut o lungă istorie ca pedeapsă pentru infracțiuni cum ar fi trădarea și erezia. Cu toate acestea în acea perioadă arderea pe rug a fost aplicată și în cazul vrăjitoarelor, dar a fost mai puțin frecventă decât celelalte. Această metodă a căzut în dizgrație în rândul celor mai multe guverne la sfârșitul secolului al XVIII-lea.
Germania a văzut numărul cel mai mare de execuții pentru vrăjitorie, mai mari decât toate celelalte țări combinate de pe întreg continentul. Se estimează că pe parcursul celor 160 de ani, din 1500 și până în 1660, undeva între 50.000 și 80.000 de persoane suspectate de vrăjitorie au fost executate (din care 80% au fost femei, bărbații erau executați de cele mai multe ori pentru că încercau să protejeze acele femei). Germania a înregistrat în jur de 26.000 de execuții iar Franța undeva în jur de 10.000.
Anglia a înregistrat un număr mult mai mic de execuții pentru vrăjitorie. Pe această perioadă de 160 de ani aici au fost realizate mai puțin de 1000 de execuții. În Irlanda au existat doar 4 cazuri de condamnare și executare, acest lucru datorându-se în mare parte garanțiilor procedurale mai bune pentru inculpați.
Vânătoarea vrăjitoarelor și-a atins apogeul în Europa la sfârșitul secolului al XVI-lea și începutul secolului al XVII-lea. Cu toate acestea, isteria avea să se mute de partea cealaltă a Atlanticului. Cel mai evident exemplu îl reprezintă celebrul proces din Salem, Statele Unite din 1692.
Ultima execuție pentru vrăjitorie din Europa a avut loc în Polonia în anul 1793, deși unele crime au mai avut loc din când în când; niciodată însă nu s-a mai ajuns atât de departe.
