Din Evul Mediu până în perioada contemporană, documentele vorbesc despre nenumărate procese intentate animalelor în ţările occidentale.

Primul proces intentat unui animal este înregistrat în cronici şi datează din anul 1266 când, într-un caz de omucidere, un porc este acuzat de moartea unui copil. Cele mai multe procese erau intentate împotriva porcilor care, lăsaţi în libertate, ajungeau într-o stare de sălbăticie ce îi făcea periculoşi şi pentru oameni maturi, nu doar pentru copii.

Arestarea, judecarea, condamnarea şi executarea unui animal ce săvârşise un delict intrau în atribuţiile justiţiei. Singurul lucru care diferea de la animal la animal era procedura.

În situaţia animalelor domestice care erau judecate, toate cheltuielile de judecată erau suportate de proprietar. Acesta nu beneficia de carnea animalului executat, trupul lui fiind lăsat pradă pentru animalele sălbatice sau pentru câini (carnea lor fiind considerată impură).

De cele mai multe ori animalele nu erau prezente la proces, judecătorul ascultând doar mărturiile proprietarului, ale rudelor victimei şi ale martorilor, dacă existau. Existau unele excepţii în care animalul era prezent urmând să fie escortat la execuţie.

Execuţiile erau publice şi erau dictate de gravitatea crimei. Animalele puteau fi îngropate de vii, arse de vii sau spânzurate. Aceste execuţii publice trebuiau să servească drept exemplu atât pentru proprietarul animalului, care trebuia să se ruşineze de neglijenţa lui, cât şi rudelor victimei, drept pedeapsă pentru că nu au avut grijă de copil.

Procedura de judecată era efectuată riguros, după toate normele unui proces penal. În concepţia omului medieval, animalele erau dotate cu suflet şi trebuiau socotite ca fiinţe morale, responsabile pentru acţiunile lor, ca şi oamenii. Toate acestea aveau drept scop calmarea mulţimii, deoarece un caz de genul acesta mişca opinia publică la fel cum ar fi făcut-o o crimă oribilă.

Dar procesele împotriva animalelor erau determinate şi de alte cauze, cea mai dezgustătoare dintre ele fiind bestialitatea. În legea ebraică bestialitatea era pedepsită crunt. În dreptul roman erau prevăzute situaţiile şi pedepsele pentru cazurile de bestialitate „Cel ce se va culca cu un dobitoc să fie pedepsit cu moartea, şi să ucideţi şi pe dobitoc”.

Legislaţia în materie de bestialitate a continuat să fie aplicată până la Revoluţia franceză şi prevedea pedeapsa cu moartea pentru actele sau chiar numai pentru tentativele de bestialitate. În aceste situaţii animalul era arestat împreună cu „partenerul” său. Erau audiaţi denunţătorii şi martorii, iar dacă imputatul nu-şi recunoştea vina, era aplicată tortura. După condamnare, execuţia animalului avea tot timpul loc înaintea execuţiei omului.

Citește și:  Garda pretoriană - serviciile secrete ale lumii antice

Bestialitatea mai era asociată cu vrăjitoria. Unele lucrări din acea perioadă susţineau că vrăjitoarele întreţin relaţii intime cu diavolul (acesta lua forma unui câine, cal). De asemenea, uneori vrăjitoarea era executată împreună cu pisica sa (sau era executată doar pisica, crezându-se că este vrăjitoare).

Popoare întregi credeau în posibilitatea oamenilor de a se transforma în lupi, devenind astfel vârcolaci, care mai apoi devorau copiii. Această credinţă era prezentă nu numai la popoarele antice; în secolele al XVI-lea şi al XVII-lea sunt înregistrate numeroase procese împotriva vârcolacilor. În 1570 în oraşul Dole din Franţa, s-a emis un edict ce permitea ţăranilor să se adune în grupuri, iar înarmaţi cu ţepuşe şi furci să-i vâneze pe cei suspectaţi de licantropie şi apoi să-i ucidă, fără a fi judecaţi.

În această perioadă procesele sunt intentate şi insectelor mici sau rozătoarelor. Până în secolul al XVII-lea aceste cazuri erau de competenţa tribunalelor bisericeşti. Acestea considerau că dăunătoarele erau fie trimise, fie posedate de diavol şi se organizau procesiuni de exorcism pentru a le curăţa, iar de multe ori se ajungea chiar şi la excomunicarea vietăţilor. Dacă, în urma acestor procesiuni, nu se înregistra nici o schimbare, agricultorii îşi angajau un avocat care redacta o plângere judecătorului, care la rândul său ordona aducerea la tribunal a omizilor, a şoarecilor sau şobolanilor. Aceste vietăţi erau convocate la tribunal, dar cum niciodată nu se prezentau, le era ales un reprezentant legal şi era început procesul. Atât avocaţii apărării cât şi cei ai acuzării îşi prezentau cazurile iar judecătorul ajungea la o concluzie. De cele mai multe ori vietăţile erau excomunicate şi li se dădea o bucată de teren pe care puteau să trăiască. Rezultatele procesului erau afişate pe uşile bisericii, erau citite în pieţe publice şi in biserică câteva săptămâni la rând.

Chiar dacă ideea excomunicării aducea teroare în sufletele oamenilor, faptul că a fost folosită excesiv, fiind excomunicaţi alături de prinţi şi regi, omizi, şoareci şi alte vietăţi, a dus la decăderea ei şi la pierderea semnificaţiei.

Poate că ni se pare greu de crezut, însă aceste ciudate procese sunt fapte consemnate în documente. Erau procese ce se desfăşurau în concordanţă cu respectarea tuturor regulilor procedurale aplicate şi oamenilor. Toate aceste procese aveau loc în prezenţa celor mai înalte oficialităţi ale regiunilor sau chiar ale ţărilor respective. Ni se par bizare, însă ele rămân semnificative pentru istorie, făcându-ne să înţelegem mentalitatea acelor vremuri.

Loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.