Mai ales la romani, popor cu o indelungata traditie pastorala, a carui spiritualitate se defineste, nu intamplator, si prin arhicunoscuta balada “Miorita”, oaia este unul dintre cele mai pretuite animale, nu numai pentru ca este foarte folositoare, dar si pentru ca este blanda, curata, oferind celui care o ingrijeste, belsug si liniste. Imaginea ei apare frecvent pe tesaturile taranesti sau pe vasele de lut, iar dacii o venerau, considerand-o un simbol al sacrificiului adus divinitatii si sufletului stramosilor. In mod traditional, calendarul taranesc era marcat de urcarea oilor la munte, de Sanziene, de sarbatorile muntilor (nedeile), de Sfantul Ilie, coborarea oilor in sat, de Sfanta Marie, sau incheierea socotelilor intre ciobani si stapani, de Sfantul Dumitru. Asadar, in esenta, caracteristicile, prin excelenta benefice, ale oii, provin, in primul rand, din rosturile economice, din multiplele utilizari ale produselor obtinute de la aceste animale.
Oaia domestica – scurt istoric
Oaia (Ovis aries) este unul dintre primele animale domesticite de om (alaturi de capra si vaca), in urma cu peste noua mii de ani, in Mesopotamia, Persia de Nord si Turkestan. Domesticirea a fost posibila datorita vegetatiei bogate, care le permitea oamenilor sa le asigure hrana, cu usurinta, dar si faptului ca este un animal lipsit de agresivitate, de talie mica, nepretentios. Mai exista si astazi, in diferite teritorii (unde nu sunt pradatori) rase de oi salbatice, pe care zoologii le-au categorisit in mai multe grupe: muflonii (cele mai mici oi salbatice, de 60-70 centimetri inaltime), care traiesc in unele insule din Marea Mediterana si din care se presupune ca provin oile domestice de astazi, urialii (muflonii asiatici), din zonele de stepa ale Indiei de Nord, argalii – oi inalte (peste un metru), din Tibet, oile cu corn gros, din Siberia, Alaska si Mexic. Cu cinci mii de ani i.Hr., in Egipt, oile cu corn rasucit erau crescute in numar mare si, din aceasta regiune, s-au raspandit si in nordul Africii. Romanii le cresteau pentru lana pe care o foloseau in nenumaratele lor tesatorii.
In timp, rasele de oi domestice au fost selectionate, pentru productia de lapte, carne si lana. Dovezile arheologice evidentiaza ca primele rase selectionate pentru lana au fost obtinute pe teritoriul de astazi al Iranului, dar ca vesmintele confectionate din lana au aparut cu doua-trei mii de ani mai tarziu. In jurul anului 1000, cele mai importante zone de crestere a oilor erau Anglia si Spania (mai ales oi Merinos, cu lana pura, ondulata). Peste ocean, in America, se pare ca niciodata nu a fost domesticita vreo rasa de oi (desi sunt foarte asemanatoare cu cele din Asia si Europa) si ca primele oi domesticite au ajuns in “Lumea noua”, in vremea lui Cristofor Columb, la a doua sa calatorie in America, in 1493.
Caracteristicile oilor
La nici un alt animal, spiritul de turma nu este asa dezvoltat ca in cazul oilor, fapt explicabil prin aceea ca, in salbaticie, statul laolalta era singura modalitate de a se apara de pradatori. In timpul pasunatului, formeaza grupuri compacte, chiar si fara cainele de paza. Vara, cand temperaturile sunt mai ridicate, oile pasc in trei – patru reprize pe zi, cu pauze pentru rumegat de 1-2 ore (timp in care fac 90-100 de miscari de masticatie pe minut). Dintre simturi, vazul, auzul si mirosul sunt foarte dezvoltate, cel din urma ajutandu-le nu numai sa aleaga ierburile potrivite pentru hrana, ci si pentru a-si recunoaste mieii, imediat dupa fatare. Gestatia la oi este, in medie, de 150 de zile. Greutatea la nastere a unui miel este de aproximativ 4-5 kilograme si, la acel moment, este perfect dezvoltat, astfel ca, la o jumatate de ora dupa fatare, mielul se va putea ridica si va cauta, instinctiv, sa suga, imprejurare in care va fi ajutat de mama sa.
Oaia isi recunoaste puiul numai daca va fi lasata sa il linga, sa il miroase si sa il “admire” indata dupa fatare, altfel il va respinge. In primele zile, mielul va suge de 20-30 de ori pe zi. Daca se pierde in turma, oaia il va “striga”, printr-un behait, la care vor raspunde mai multi miei, iar mama va trece pe la fiecare, pana il va gasi pe al ei. In a doua saptamana de viata, mieii recunosc vocea mamei si pot sa alerge singuri la ea, iar oaia ii va recunoaste si dupa aspect. Mieii, in special dupa primele patru saptamani de viata, cand devin mai siguri pe ei, sunt foarte jucausi, atasandu-se si de persoanele care ii ingrijesc sau de cateii din turma. Tot in aceasta perioada, laptele matern nu va mai fi suficient si mieii se vor hrani din ce in ce mai mult cu ierburi si furaje. In cadrul turmei sunt foarte clare si ierarhiile, fiecare oaie trebuind sa fie “supusa”, fata de cele “mai in varsta”, atitudine pe care mieii o vor manifesta prin aplecarea capului. In conditii naturale, o oaie poate sa traiasca 20-25 de ani.
Principalele rase de oi
Dintre oile crescute pentru lana, rasele cele mai cunoscute sunt Merinos si Rambouillet. Rasele de carne – Suffolk, Dorset, Hampshire – au lana de lungime medie, iar rasele Leicester, Cotswold, Lincoln au firul de lana lung. Oaia cu coada scurta, care reprezinta mai mult de 3% din numarul de oi crescute la nivel mondial, este specifica tarilor scandinave, iar oaia cu coada groasa, cu productie mare de lapte si cu lana mai aspra (folosita la covoare) este preferata in Asia si Africa. Rasa Tigaie este originara din partea de sud-est a Marii Caspice, are lana alba sau roscata si prefera zonele de ses, mai calde, iar rasa Turcana este mai rezistenta la temperaturile scazute ale iernii.
Cresterea oilor in Romania
In prezent, in lume, se cresc peste un miliard de oi si peste 350 de milioane de capre. Pe primele locuri la cresterea ovinelor se afla China, Australia, India, Iranul, Noua Zeelanda (cu 12 oi pe cap de locuitor) si Marea Britanie. In tarile in curs de dezvoltare, cresterea oilor este doar o forma de subzistenta.
In Romania, in actualele conditii economice, nu tocmai favorabile, chiar daca agricultura nu se afla la un nivel performant, sectorul cresterii ovinelor inca se mentine pe un loc fruntas in Europa, situandu-ne pe locul al treilea, dupa Marea Britanie si Spania, cu aproape noua milioane de capete de ovine. Lipsesc insa strategiile pe termen lung, precum si facilitatile care sa fie acordate oierilor. Acestia au ca principale obstacole faptul ca pasunile, in mare parte, sunt deteriorate, si le sunt inchiriate pe termene scurte, ceea ce creeaza instabilitate in dezvoltarea unei afaceri, subventiile pentru furaje sunt foarte mici, posibilitatile de modernizare a fermelor sunt reduse, din cauza costurilor foarte mari, procesarea materiei prime este defectuoasa, specialistii sunt din ce in ce mai putini. Cel putin teoretic, anul 2013 este punctul de pornire pentru posibilitatea de a obtine fonduri europene nerambursabile, pentru infiintarea/modernizarea fermelor agricole, fara cofinantare. Ramane de vazut daca aceasta promisiune se va transforma si in realitate.
