Obsesia succesului – a avea putere, a urca în ierarhia socială, a avea bani, confort. Să fie vorba de un dat, de o înclinaţie naturală sau de un efect cultural, o condiţionare a societăţii? De cele mai multe ori, acestea sunt lucrurile care ne pun în mişcare. De pe băncile şcolii şi apoi, mereu în viaţă, suntem “programaţi”, fără să ne dăm seama, să ducem această luptă. Ne este teamă să ne oprim, chiar şi pentru scurtă vreme.
Valoarea personală aproape că a devenit sinonimă cu succesul, cu felul în care întreţinem obsesia succesului şi facem evaluări în numărul banilor, in numele notorietăţii, iar când aşteptările nu coincid cu rezultatele îşi fac loc, insesizabil, tristeţea, frustrările, stresul, anxietatea.
Poate nu este întâmplător că, la nivel mondial, în prezent, peste 400 de milioane de oameni suferă din pricina depresiei şi că, spun specialiştii, în următorul deceniu, aceasta va fi “boala secolului”, depăşind ca incidenţă alte maladii, precum cancerul sau tulburările cardiovasculare.
Iar această perspectivă sumbră are legătură şi cu obsesia succesului, considerată a fi “pandemia” secolului al XXI-lea, mai insidioasă decât alte “boli”, deoarece impunerea/autoimpunerea unor obiective nerealizabile este o sursă continuă de frustrare, pierzându-se din vedere că urmarea unui drum corect, realist şi moral ar fi un fapt cu efecte benefice indubitabile.
Obsesia succesului, o perspectivă – Diogene şi Alexandru cel Mare
Legendele spun că, la un moment dat, puternicul Alexandru cel Mare, una dintre cele mai impresionante personalităţi ale antichităţii, conducător al unui imens imperiu, a vrut să-l întâlnească şi să vorbească cu Diogene, filosoful grec din secolul al IV-lea i.Hr., care a marcat profund viaţa atenienilor.
Despre Diogene se ştie că, militând pentru o viaţă simplă, negând normele sociale existente, alesese, ostentativ, să locuiască într-un butoi, trăind ca un “câine” (kyon), după cum singur mărturisea, şi care putea fi văzut umblând în plină zi, pe străzile cetăţii, cu o lampă în mână, încercând să găsească un OM, adică pe cineva care să creadă, asemenea lui, în simplitate, în adevăratele valori, în bunul simţ, într-o nobleţe autentică.
Atunci când împăratul s-a prezentat în faţa lui Diogene, se spune că, exprimându-şi mai întâi admiraţia faţă de filosof, i-ar fi spus acestuia: “Cere-mi orice vrei! Pot să-ţi ofer orice doreşti, chiar şi acele lucruri la care cei mai bogaţi oameni din Atena nici nu ar putea să viseze”.
Diogene ar fi putut alege să trăiască într-un palat şi să aibă la dispoziţie o avere uriaşă, dar răspunsul său a fost altul decât cel pe care l-ar fi dat un om obişnuit: “Desigur, nu te pot împiedica să-ţi exprimi admiraţia faţă de mine. Dar cea mai mare dorinţă a mea, în acest moment, este să nu mai stai în dreptul soarelui, astfel încât razele lui să poată ajunge până la mine”.
Se mai spune că împăratul i-ar fi zis că, dacă el nu ar fi fost Alexandru cel Mare, şi-ar fi dorit să fie Diogene, ceea ce arată că unele dintre nevoile noastre sunt condiţionate social/ cultural. Pentru Diogene, “succesul” însemna o viaţă liniştită, în lumina soarelui. Pentru împărat, succesul a însemnat cucerirea unui număr tot mai mare de teritorii şi de putere.
Ce este succesul? Puncte de vedere
Cu siguranţă, fiecare are propria definiţie a succesului, în funcţie de reperele personale. S-au scris şi se scriu cărţi despre cum să dobândim succesul, Internetul, presa scrisă, televiziunea ne oferă mereu “success stories”, interviuri, documentare etc., care ne asigură că oricine poate găsi calea spre succes. Teoretic, poate fi adevărat.
Pentru unii, succesul înseamnă reuşita în viaţă, in general, sau o realizare neaşteptată, o consecinţă favorabilă a unei decizii, atingerea unui obiectiv sau, poate, şansa de a învăţa în fiecare zi ceva nou, de a fi fericit, de a fi altruist, puterea de a depăşi obstacolele, pentru alţii, poziţie socială, funcţii, avere etc.
În realitate, trăim într-o lume complicată, în care individul se confruntă continuu cu neprevăzutul, cu incertitudinile, cu prejudecăţile, cu mentalităţi diverse, cu aşteptările sale sau ale celorlalţi, cu umorile sale sau cu ale altora, este necesar un efort perpetuu de adaptare şi readaptare la situaţii în care lucrurile merg altfel decât în felul în care au fost gândite. Iar marea problemă intervine în momentul în care dorinţa firească de a reuşi, în diversele ipostaze ale vieţii, se transformă în obsesia succesului. Iar cei care trăiesc obsesia succesului par a fi, fără să mărturisească acest lucru, cei mai nefericiţi.
Psihologii spun că există şi alte stereotipuri care întreţin obsesia succesului. De exemplu, cultivarea ideii, în societate, că niciodată o reuşită sau alta nu poate fi mulţumitoare, obligându-ne fără încetare să repunem în discuţie ce este de făcut. Sau, şi mai grav, faptul că trăim într-o epocă în care mulţi consideră că nu adevărul (despre noi, despre ceilalţi) are importanţă, impostura răspândindu-şi periculos tentaculele. La acestea se adăugă şi importanţa acordată, în toate domeniile, aproape inerţial, parametrilor cantitativi, şi nu celor calitativi.
De la obsesia succesului, la normalitate
Pentru ca obsesia succesului să nu se transforme într-o „pandemie” a acestui secol, aşa cum nici eşecul nu ar trebui perceput ca o fatalitate, ci ca o etapă de depăşit, specialiştii spun că este nevoie de forţă interioară, de o justă evaluare a propriilor competenţe, de autocontrol, de decizii inteligente, de echilibru în confruntarea cu orgoliul, impulsivitatea celorlalţi, în condiţiile în care graniţa cu stresul, cu anxietatea, deruta este atât de fragilă.
Multe probleme pot interveni în acţiunile noastre atunci când ne dorim ceva, mai ales dacă vrem ca respectivul lucru să se întâmple foarte repede, iar dacă nu se întâmplă, ne stresăm, devenim neliniştiţi, isi fac loc enervările şi revoltele. În astfel de condiţii, principala salvare este autocontrolul – o abilitate complexă, care se învaţă de-a lungul întregii vieţi, se cultivă, pentru a putea deveni stăpâni pe impulsurile şi deciziile noastre. Până la urmă, succesul şi insuccesul, fericirea şi nefericirea depind de felul în care înfruntăm realitatea.
Obsesia succesului generează frecvent eforturi disperate, care nu sunt nici necesare, nici utile. Legea minimului efort spune că firesc ar fi să trăim prezentul fără a-l manipula pentru a fi cum credem noi că ar trebui să fie, aşa cum, pe de altă parte, ar trebui eliminate, conştient, ataşamentele – faţă de bani, lucruri, uneori şi faţă de anumiţi oameni. O diferenţă fundamentală între obsesia succesului şi dorinţa firească de reuşită ar fi că aceasta din urmă este “expansiune” continuă şi normală a fericirii şi realizare progresivă a obiectivelor posibile.
Obsesia succesului – mai bine să pierzi “într-o manieră personală”
Un scriitor şi filosof francez contemporan, Charles Pepin, într-o carte intitulată “Obsesia performanţei” atrăgea atenţia, într-un mod original, asupra faptului că, uneori, este mai bine să pierzi “într-o manieră personală”, decât să ai succes ca toţi ceilalţi şi să urmezi tipare care nu se potrivesc personalităţii tale.
Obsesia succesului, subliniază acesta, îi răneşte pe oameni şi este, în fond, “o negare a realităţii”. Iar cei despre care se spune că au succes devin adeseori aroganţi şi suficienţi, opaci la dorinţele şi nevoile celor din jur, chiar şi celor mai puternici şi care nu pot fi acuzaţi de lipsă de inteligenţă li se întâmplă asta.
Lumea contemporană a generat obsesia succesului, unii o numesc “noua religie a sinelui”, alţii, “pandemia secolului al XXI-lea”, pentru al cărei sens avem acum, din nefericire, şi un termen de comparaţie real. Goana după succes nu pare a fi altceva decât o “formă fără fond”, o competiţie acerbă, în care “Homo homini lupus”, ieşind la iveală partea întunecată a naturii umane, lăcomia, egoismul, lipsa de scrupule a celor care apelează la orice mijloace pentru a-şi atinge scopurile.
“Ceea ce un om poate să fie trebuie să fie”
Indiscutabil, există şi succes autentic. “Ceea ce un om poate să fie trebuie să fie”, spunea Abraham Maslow, cel care a conceput celebra Piramidă a nevoilor. Persoanele care au reuşite, adică cele care ating nivelul cinci al nevoilor – Nevoile de autoimplinire şi valorizare de sine – sunt oameni liberi, încrezători în propriile forţe, al căror comportament iese din norme, empatici, competenţi, sensibili, generoşi, care ştiu să se dezvolte.
Cei care se lasă dominaţi de obsesia succesului de paradă, mereu nemulţumiţi, într-un permanent du-te-vino inerţial, între repere cantitative, între “mult” şi “mai mult”, ignorându-şi interioritatea şi supralicitând comparaţia cu alţii, vor eşua într-un fel sau altul. Numai cine poate să facă diferenţa, cine va căuta să devină “un om de valoare”, nu neapărat “un om de succes”, cum spunea Albert Einstein, va reuşi cu adevărat.
