Oceanul din adâncuri

Un grup de cercetători de la Universitatea Northwestern din Statele Unite, în frunte cu geofizicianul Steve Jacobsen, au găsit dovezi ale unui rezervor imens de apă în mantaua Pământului la o adâncime de aproximativ 660 de kilometri. În urma acestei descoperiri ei speră să poată pune în lumină felul în care oceanele s-au format, ceea ce ar putea duce la schimbări ale modului în care se crede că s-a format planeta.

Apa găsită nu se află într-o formă lichidă sau de vapori, aşa cum ne-am fi putut imagina, ci este blocată în structura moleculară a unei minerale numite ringwoodite (variantă rară a olivinei) ce posedă o capacitate ridicată de absorbţie a apei. Măsurătorile indică faptul că mişcările plăcilor tectonice împing ringwoodite-ul mai adânc în mantaua terestră, ceea ce crează o creştere a presiunii, care la rândul său forţează apa să intre în compoziţia mineralei – proces cunoscut ca topire prin deshidratare. Cantitatea de apă se presupune că ar putea fi de până la trei ori mai mare decât cea din oceane.

Această constatare mai degrabă poate sugera că apa Pământului poate să fi provenit din adâncuri şi condusă la suprafaţă de activităţile geologice decât să fi fost adusă de comete de gheaţă ce lovesc planeta. Cu cât înţelegem mai bine modul în care s-a format Pământul şi modul în care funcţionează multitudinea plăcilor tectonice, cu atât mai sigur putem prezice viitorul. În acest sens schimbările climatice, nivelul mărilor, toate sunt strâns legate de continua activitate tectonică.

Cercetătorii americani sunt primii care au putut furniza dovezi clare că apa ar putea exista în acea zonă din mantaua Pământului numită „zona de tranziţie”. Zona de tranziţie se află între mantaua superioară şi cea inferioară, undeva între 400 şi 660 de kilometri sub picioarele noastre. În condiţiile în care cel mai adânc foraj s-a făcut undeva la 12 kilometri adâncime (cam jumătate din scoarţa terestră) şi a trebuit oprit deoarece burghiul începea să se topească datorită energiei geotermale, nu se pune problema să putem ajungem prea curând la ea.

Ei şi-au bazat concluziile pe un amplu studiu realizat pe parcursul câtorva ani într-o vastă regiune subterană a Statelor Unite. Pentru a putea realiza studiul s-au folosit de o reţea de seismografe din Statele Unite numită USArray. Cu ajutorul reţelei, ei au putut măsura vibraţiile cutremurelor iar în laborator au realizat o serie de experimente pe roci simulând presiunea aflată la mai mult de 600 de kilometri în subteran. De aici au aflat că topirea şi mişcarea plăcilor tectonice în cadrul zonei de tranziţie a condus la un proces în care apa devine parte din rocă.

Această nouă descoperire ar trebui să ne reamintească faptul că Pământul, cu compoziţia şi clima lui perfectă este un lucru cu totul deosebit. Unul dintre cercetători a declarat că dacă apa nu ar fi depozitată în subteran „pe suprafaţa Pământului doar vârfurile munţilor s-ar mai vedea” . Tot pe acest principiu şi dacă am fi fost puţin mai aproape de Soare sau modul de formare ar fi fost puţin diferit poate noi nu am mai fi fost aici. Acest lucru ar trebui să ne aducă aminte de cât de norocoşi suntem.