Scrierea este o forma de concretizare a limbajului, iar limbajul este modalitatea de expresie a gandirii, a inteligentei omului si de realizare a comunicarii. In timpurile preistorice, primele semne ale vointei si ale necesitatii de a transmite masaje s-au manifestat prin desene, picturi rupestre, intruchipand animale, simboluri sau chiar fiinte umane. Adevarata istorie a civilizatiei incepe insa din momentul in care omul, prin scriere, a putut sa isi conserve memoria evenimentelor. Dovezile arheologice au mai demonstrat ca scrierea a devenit o necesitate, in primul rand, in cadrul sistemelor sociale ierarhizate, cu puteri centralizate, de natura religioasa si administrativa, care aveau nevoie de documente scrise si de marturii, pentru a se organiza, a contabiliza si a masura activitatile cotidiene. Asadar, nu intamplator, inceputurile scrisului, in urma cu peste 6000 de ani, tin de doua civilizatii mari, infloritoare si, intamplator sau nu, apropiate geografic – Mesopotamia si Egiptul antic.

Omul si scrierea1

In sudul Mesopotamiei a aparut scrierea cuneiforma, bazata pe pictograme, cu peste o mie de semne, inscriptionate pe tablite de argila. Hieroglifele (care, etimologic, inseamna “semne sfinte”), cu peste 800 de semne, din care lipsea transcrierea vocalelor (care trebuiau deduse din context), au fost inventate de egipteni, care foloseau, ca suport, piatra si, ceva mai tarziu, papirusul, material care, in domeniul scrierii, a precedat hartia. Papirusul se obtinea din stuf – Cyperus Papyrus – care se gasea, din abundenta, in Delta Nilului. Tot in Egipt, in timpul regelui Eumenes al II-lea, in jurul anului 200 i.Hr., a fost pus la punct pergamentul, din piei de vitel sau de capra, care a inlocuit treptat papirusul, fiind utilizat pana tarziu, in Evul Mediu.

Omul si scrierea au facut un pas important in momentul in care a aparut alfabetul, intr-o forma mai apropiata de ceea ce intelegem astazi prin acest cuvant, adica un ansamblu conventional de semne (litere), redus ca numar, in care fiecare semn trebuia sa corespunda unui sunet, iar din combinarea acestora, in diverse moduri, sa rezulte silabe si cuvinte. Un astfel de alfabet pare sa fi aparut, dupa cum demonstreaza niste tablite descoperite in 1928, la Ougarit (pe teritoriul actual al Siriei), un vechi si infloritor oras, situat la intretaierea drumurilor comerciale dintre Mesopotamia si Bazinul mediteraneean. Alfabetul respectiv era format din aproximativ 30 de litere, care notau sunete, si nu silabe sau cuvinte, ca in vechile pictograme egiptene sau mesopotamiene.

Din Asia Mica, fenicienii au adus, in mileniul al doilea i.Hr., in Grecia, primul silabar, sistem de scriere in care fiecare simbol reprezenta nu o litera, ci o silaba. Dupa acest model, grecii au dezvoltat propriul sistem de scriere, in care au inclus si vocalele, facand posibila reproducerea corecta, exacta, din punct de vedere fonetic, a cuvantului scris. Desi alfabetul grecilor a fost amplu folosit in perioada stralucitei civilizatii antice, astazi este utilizat numai in Grecia, dar limba greaca este studiata in Universitati din intreaga lume, pentru o cunoastere mai adecvata si mai aprofundata a exceptionalei culturi elenistice.

Scrierea chinezeasca este una dintre cele mai conservatoare, pictogramele realizate cu pensula sau cu pana si cu cerneala chinezeasca, pe matase, ramanand aproape identice de peste 5000 de ani. Tot China a fost si leaganul fabricarii hartiei destinate scrisului. In secolul intai d.Hr., un administrator imperial din provincia Hunan, Tsai Lun, a avut ideea de a face o pasta (din scoarta de dud fiarta, amestecata cu plase vechi de pescari si cu canepa), pe care o intindea, la uscat, pe pietre, si pe care se putea scrie. Secretul a fost asa de bine pastrat ca, in Europa, in pofida legaturilor comerciale intense cu Asia, hartia a aparut cu o mie de ani mai tarziu. A fost fabricata pentru prima data in Spania, in jurul anului 1000, apoi in Italia, Franta si in alte tari. Pana tarziu, in secolul al XIX-lea, cea mai mare cantitate de hartie se obtinea din panza veche, tinuta in apa, batuta cu ciocanul, pana devenea pasta, dupa care era strecurata si uscata. Abia in 1840, Friedrich Gottlob Keller, un tesator saxon, a descoperit ca poate obtine pasta pentru fabricarea hartiei, din lemn, metoda pe care a si brevetat-o in 1846.

Pe continentul american, scrierea mayasa a aparut in jurul anului 700 i.Hr. si pare sa isi fi avut originea in alte tipuri de scriere mult mai vechi, dar despre care nu se stiu astazi prea multe lucruri. Mayasii se foloseau de o scriere silabica, pentru a consemna evenimente importante referitoare la familiile aristocrate sau pentru a pastra cunostintele din diverse domenii care, in prezent, suscita interesul istoricilor, arheologilor, astronomilor si astrologilor.

Citește și:  Teatrul de marionete

In nenumarate alte locuri din lume, omul si scrierea au evoluat intr-un mod specific, in contextul conditionarilor date de valorile locale, de traditie, de ritmul de progres al comunitatilor respective.

Inventarea tiparului, in 1445, de catre Johannes Gutenberg, a revolutionat cultura scrisului, facand posibila productia nelimitata si, evident, mai rapida, de carti. Urmarea a fost ca stiinta si literatura au devenit mai accesibile, in scoli si in universitati, in primul rand, dar si in afara acestora. Masinile mecanice de cules litere, in tipografie, au fost inlocuite, in mare masura, la mijlocul secolului trecut, de tehnica peliculei, iar dupa 1980, de sistemele de tiparire computerizata.

Fara spectaculoasa aparitie si evolutie a scrisului, probabil ca lumea aceasta ar fi fost mult mai saraca, iar progresul mult mai lent. Druzii (preotii celti), de exemplu, pentru a se instrui, pentru a ajunge la o inalta cunoastere a lumii si a universului, ramaneau in scoli peste 20 de ani, invatand pe de rost tot ceea ce se transmisese oral, pana la vremea lor, motivul principal fiind ca religia nu le permitea sa consemneze in scris invataturile, pentru a nu fi divulgate. Cunosteau foarte bine scrierea greaca, precum si o veche scriere irlandeza, dar nu o foloseau decat pentru documentele administrative sau private. In plus, convingerea lor era ca sufletul nu piere, ci ca, dupa moarte, doar migreaza intr-un alt trup. Consecinta refuzului unei culturi scrise a fost ca, odata disparuta, civilizatia celtica a luat cu ea toate valorile, ramanand, astfel, inaccesibile generatiilor urmatoare. De altfel, in multe alte culturi, marii maestri spirituali si-au transmis invataturile direct, si nu prin intermediul scrisului, in timpurile vechi considerandu-se ca, in momentul in care cuvantul devine prizonier in forma sa scrisa, isi pierde incarcatura magica.

Omul si scrierea in cultura romaneasca

Omul si scrierea11

In spatiul romanesc, scrierea, in raport cu marea cultura universala, are o istorie mai tarzie. Nu se stie mai nimic despre scrierea dacilor, in afara unor inscriptii (foarte putine), cu litere grecesti sau latine, cum ar fi, de exemplu, cea de la Gradistea – “Decebalus per Scorilo”  (Decebal, fiul lui Scorilo). In Evul Mediu romanesc, limbile oficiale, folosite in scris, in cancelariile voievodale si in biserici, erau latina (in Transilvania) si slavona (in Tara Romaneasca si Moldova). Sporadic s-a folosit si limba greaca, pastrandu-se, pana astazi, un text – “Povestea prea frumoasa a lui Mihai Viteazul” – scris de vistiernicul domnitorului, grec de origine, Stavrinos.

Pentru inceputul scrierii in limba romana, cel mai vechi text pastrat este “Scrisoarea lui Neacsu din Campulung”, din 1521, desi se pare ca, la Muzeul din Scheii Brasovului, se gasesc si alte documente mai vechi decat acesta, de care insa niciunul dintre specialistii actuali nu pare a fi prea interesat, pentru a-l data cu exactitate, prin metode moderne, si pentru a mai pune, in felul acesta, o piatra de temelie, la timida noastra cultura scrisa medievala. Dupa aceasta data (1521), scrierea in limba romana, multa vreme, s-a limitat la traducerea cartilor religioase, din slavona si greaca, activitate facuta de catre calugarii carturari din manastiri.

Primul text tiparit in limba romana este “Catehismul lutheran”, din 1544, aparut prin grija lui Filip Moldoveanul, tipograf si functionar la Sibiu. Treptat, textelor religioase au inceput sa li se adauge si cele laice, de morala, de educatie sau de utilitate publica. Secolul al XVII-lea a fost dominat de istoriografie, remarcabile fiind scrierile cronicarilor moldoveni – Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce. Alti pasi in cultivarea limbii romane in scris au fost facuti, in secolul al XVIII-lea, prin remarcabila personalitate a lui Dimitrie Cantemir, dar si prin scrierile reprezentantilor Scolii Ardelene.

Epoca moderna a culturii romane incepe in secolul al XIX-lea, atingand un moment de maxima stralucire in perioada interbelica, atunci cand apropierea de valorile occidentale a devenit din ce in ce mai evidenta. Unor astfel de etape le datoram felul in care arata astazi cultura romana, unul dintre putinele domenii comparabile, in prezent, cu ale tarilor civilizate din Europa si din alte parti ale lumii.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.