Optimismul fals – la fel de nociv ca pesimismul exagerat? Cum ne influenţează biasul de optimism deciziile şi viitorul?

Optimismul fals sau optimismul nerealist, în sensul afişării cu orice preţ a unei atitudini pozitive, încrezătoare, entuziaste (foarte “la modă” şi încurajată, de altfel, chiar de către mulţi psihologi şi de către trainerii de dezvoltare personală), în pofida unei realităţi evident nefavorabile, poate avea consecinţe nedorite, poate fi o sabie cu două tăişuri, care să ne împiedice să ne conectăm cu noi înşine şi să gestionăm corect dificultăţile prin care putem trece la un moment dat.

Există un bias de optimism, aşa cum există şi alte biasuri cognitive, adică o deviere sistematică de la gândirea logică în raport cu realitatea, care poate face ca o persoană să aibă un comportament contradictoriu, nejustificat, exagerat, care antrenează o serie de greşeli, de inadecvări la situaţii trecute sau prezente, la judecăţi de valoare false, făcând-o captivă în nişte “iluzii” mentale.

Aşadar, este “în trend” să fim neapărat optimişti. În diverse contexte, din diverse părţi, vin îndemnuri ca, în faţa dificultăţilor vieţii, să rămânem zâmbitori, plini de energie, pentru că fericirea ne dă târcoale, dar nu avem capacitatea de a o vedea, ni se oferă “metode” în acest sens, pe care să le exersăm zilnic etc.

Deşi avantajele unei atitudini optimiste faţă de viaţă nu pot fi negate, acest fapt nu înseamnă că ar trebui asumată în orice împrejurare, pentru că, se pare, există o linie fină, neclară, care separă o atitudine pozitivă adevărată, autentică, de optimismul fals, iar optimismul nerealist blochează manifestarea altor emoții (tristețe, nemulţumire, furie, frustrare etc.), care sunt și ele sănătoase și necesare.

Optimism versus pesimism

La modul general, optimismul adevărat, firesc (din latinescul “optium” – “bun”), se defineşte ca o stare de spirit (durabilă sau pasageră), caracterizată printr-o atitudine pozitivă faţă de lume şi viaţă. O persoană optimistă are tendinţa de a vedea partea bună şi frumoasă a lucrurilor, de a anticipa pozitiv viitorul.

Concluziile unui studiu (publicate în 2019), care a implicat mii de persoane şi care s-a desfăşurat de-a lungul a 30 de ani, arată că persoanele optimiste trăiesc mai mult decât cele pesimiste şi că o astfel de atitudine se manifestă mai des la femei decât la bărbaţi.

A fi optimist, sugerează studiul, ajută la o mai bună gestionare a stresului, încurajează comportamente sănătoase (dietă bună, exerciţii fizice, muncă susţinută, relaxare etc.), conferă curaj pentru stabilirea unor obiective pe termen lung. Altfel spus, optimistul vede întotdeauna “partea plină a paharului” sau “priveşte trandafirii, dar nu vede sau nu il interesează spinii”.

Sigmund Freud, “părintele” psihanalizei, susţinea că optimismul trebuie să fie “regulă generală de viaţă”, pentru că este “cheia succesului” şi a fericirii. Pentru el, fără optimism, omul nu s-ar putea confrunta cu greutăţile vieţii.

Optimistul inventează avionul, iar pesimistul, paraşuta…

O zicere celebră, anonimă, spune că: “Optimistul şi pesimistul sunt deopotrivă necesari societăţii, optimistul inventează avionul, iar pesimistul, paraşuta”…

Pesimismul (din latinescul “pessimus” – un superlativ al lui “malus”/ “rău”) denumeşte atitudinea omului care priveşte viaţa cu neîncredere, chiar cu teamă, considerând că, mai devreme sau mai târziu, orice situaţie merge spre eşec, pentru că lumea aşa este făcută ca răul şi suferinţa să prevaleze în raport cu binele, bucuria, plăcerea.

Psihologii spun că pesimismul este o problemă de alegere. Oamenii nu se nasc pesimişti, ei devin aşa în anumite circumstanţe, care duc la instabilitate emoţională, la scăderea stimei de sine, la exacerbarea sentimentului de vinovăţie, la furie, anxietate etc.

Cele mai multe persoane din această categorie se încadrează în “pesimismul defensiv” (anticiparea unor evenimente negative, aşteptându-se mereu la “ce e mai rău”), altele, în pesimismul deprimant (o formă extremă a negativismului).

În filosofie, cu siguranţă, Arthur Schopenhauer rămâne unul dintre cei mai cunoscuţi teoreticieni ai pesimismului. Pentru el, viaţa este făcută nu pentru ca omul să fie fericit, ci pentru a nu fi. Iar imaginea simbolică cea mai elocventă a pesimismului este, probabil, cea a lui Sisif, din celebrul eseu al lui Albert Camus, personaj mitologic, care, pentru orgoliul de a-şi fi dorit să fie nemuritor, a fost pedepsit să rămână în Infern pentru etenitate, urcând o stâncă pe vârful unui deal, aceasta rostogolindu-se mereu înainte de a atinge vârful. Şi aşa la infinit.

Optimismul fals – la fel de nociv ca pesimismul exagerat?

Probabil că nimeni nu pune la îndoială faptul că optimismul este o atitudine care ne poate ajuta să fim fericiţi, să reuşim în viaţă. Optimismul este o stare remarcabilă, atât timp cât se bazează pe o reprezentare adecvată a realităţii şi pe o încredere în sine justificată. Altfel, este vorba despre optimismul fals, care nu face altceva decât să ne mascheze slăbiciunile şi care, aşa cum spunea cunoscutul autor al piramidei nevoilor, Abraham Maslow, “mai devreme sau mai târziu, se transformă în decepţie, furie, disperare”.

Numai când suntem conştienţi de punctele forte şi punctele slabe şi le acceptăm, putem privi înainte fără teamă, chiar dacă nu totul merge bine. Optimistul autentic învaţă din greşeli, pentru că ştie să accepte şi eşecurile. Optimismul fals hrăneşte doar neputinţa şi lipsa de dorinţă de a înfrunta realitatea, deraiază proiectele şi işi poate pune în pericol şi starea de sănătate, de vreme ce trebuie să joace mereu un rol, să poarte o mască.

Atunci când o persoană ajunge să creadă că este mai puţin expusă unor evenimente negative decât alţi oameni, altfel spus când supraestimează şansele de reuşită şi le subestimează pe cele potenţial negative, este vorba de optimismul fals sau, aşa cum este numit în psihologie, de un bias de optimism, un optimism nerealist. Apoi, un exces de optimism înseamnă şi o subestimare a riscurilor. Statisticile arată că, paradoxal, circa 80% din populaţia globală manifestă o asemenea tendinţă.

Optimismul fals – caracteristici

Persoanele care afişează optimismul fals se pot recunoaşte prin câteva trăsături caracteristice, mai importante fiind următoarele:

Oamenilor fals optimişti le este greu să fie realişti şi evită, prin orice mijloace, să se confrunte cu o realitate neplăcută pentru ei. De regulă, aceştia spun că totul este în regulă, deşi, în interiorul lor, sunt total dezechilibraţi. Or, cine nu acceptă să se confrunte, atunci când e cazul, cu temerile, cu tristeţile, cu dezamăgirile sale, nu va ajunge niciodată să aibă o personalitate puternică şi pregătită pentru viaţă şi nici nu-şi va atinge obiectivele. Practic, este imposibil ca cineva să fie fericit în fiecare zi, 24 de ore din 24.

Optimismul fals înseamnă şi lipsa de sinceritate faţă de sine, este un fel de auto-amăgire sau, în limbajul specializat al psihologiei, o disonanţă cognitivă, adică o incoerenţă interioară, un dezechilibru al personalităţii, care apare când o persoană face lucruri pe care nu ar vrea să le facă. La nivelul mecanismelor gândirii, disonanţa cognitivă este expresia conflictului dintre dorinţe, aspiraţii, pe de o parte, şi imposibilitatea de a fi împlinite, pe de alta.

Persoanele care-şi găsesc refugiul în optimismul fals nu trăiesc în prezent, totul este “amânat” in viitor, au aşteptări nejustificate, iraţionale şi, ca o consecinţă a acestui fapt, nu au nici motivaţie în acţiunile lor. Dacă obiectivele sunt nerealiste, neclare, nu există nici un sistem motivaţional autentic în spatele acţiunilor.

Cei care suferă de un bias de optimism se compară permanent cu cei din jur şi sunt preocupaţi constant de opinia acestora, existenţa lor devenind practic condiţionată exclusiv de lumea exterioară, fără a-şi găsi liniştea interioară.

Consecinţele optimismului fals

Opţiunea pentru optimismul fals împiedică persoanele respective să se conecteze la propria interioritate, le îndepărtează de sfera emoţională autentică şi, implicit, influenţează negativ gestionarea problemelor.

Acceptarea faptului că nu putem întotdeauna să fim pozitivi şi zâmbitori ne permite să facem loc şi altor emoţii, care sunt parte din viaţă şi sunt la fel de necesare. Altfel, teama de a pierde, mascată, va izbucni, la un moment dat, cu şi mai multă putere sau va îmbrăca alte forme, precum procrastinarea (amânarea continuă), fuga de orice responsabilităţi, autosabotajul etc.

Aşadar, a susţine că ești optimist atunci când nu ești si nici nu ai motive să fii este o mare greșeală. Capcana optimismului fals este la fel de serioasă ca și pesimismul, deoarece îi împiedică pe oameni să învețe din experiențele lor, care sunt, fără îndoială, cheia creșterii și dezvoltării.

Stereotipiile comportamentale, exagerările în bine sau în rău, câtă vreme nu sunt conştientizate, pentru a putea fi controlate, se pot transforma într-o “pânză de păianjen”, care ne încorsetează din ce în ce mai mult.

Aaron Temkin Beck, psihiatru american, considerat fondatorul terapiei cognitive şi care face parte din Top 5 cei mai influenţi psihiatri ai tuturor timpurilor, spune că baza unei atitudini echilibrate, sănătoase, înseamnă două treimi gânduri pozitive şi o treime negative, acest raport permiţându-ne să rămânem realişti. Persoanele la care raportul este 50/ 50 nu au un moral foarte bun, sunt ezitanţi şi nu îndrăznesc să acţioneze.

Avem nevoie, prin urmare, de un optimism inteligent, temperat, constructiv, care să nu ignore realitatea şi trebuie să învăţăm să ne confruntăm cu ceea ce nu ne este favorabil, fără a da vina, automat, pe cei din jur, pentru neputinţele proprii. Până la urmă, “Optimismul şi pesimismul convieţuiesc la bine şi la rău, în paharul pe jumătate plin sau pe jumătate gol” (Marcel Ohayon).