Am trăit în câteva locuri până acum. Fiecare dintre ele a încrustat în sufletul meu, câte o poveste frumoasă. Fiecare are un ungher aparte în inima mea. M-am îndrăgostit în ele, am trait și am muncit în ele, am iubit și am iertat, am scris și am promovat aceste locuri, din România mea frumoasă, ca și cum, fiecare ar fi păropria mea casă. Iată o listă cu cele mai frumoase orașe din Ardeal, în care merită, măcar să îți îndrepți pașii, dacă nu chiar să trăiești pentru o vreme, pe meleagurile acelea!
Alba Iulia! De departe, prima mea dragoste din Ardeal. A fost orașul afimării mele. Deși Bucureștiul mi-a mâncat 10 ani din viață, nu a fost în stare să scoată din mine ce a reușit Iulia cea Albă, într-un singur week-end. I-am dedicat un an și jumătate din viață. Defapt…dacă mă gândesc bine i-am dedicat cu mult mai multe. M-am îndrăgostit acolo. De istorie și un cal negru. De podurile de lemn ale cetății, de zidurile înalte de tip vauban, de aleile pietruite și tot trecutul care mustește în fiecare pas apăsat pe acele meleaguri. Tot Iuliei i-am dedicat nopți întregi, petrecute într-un muzeu, studiind istoria ei. Și m-a răsplătit, cu experiențe memorabile, cu zile pline de zâmbet, cu festivaluri medievale, cu artificii în miez de noapte, peste creștetul și cușma lui Mihai Viteazul.
Aș putea continua așa încă ceva vreme. Cert e că Alba Iulia mi-a dat aripi. Și inspirație. Alba e o poezie colorată pentru mine. A scris mai multe versuri în inima mea decât am scris eu despre orice alt loc drag mie. E o grădină plină de liniște, cu poduri de lemn, pe care pașii mei sfredelind întunericul nopților, s-au semnat pentru veșnicie. Alba are poteci printre bastioane și creneluri în ziduri roșcate de cărămidă veche. Iulia are muzee și săli pline de istorie, Uniri memorabile și tunuri încă funcționale. Are parade austriece în care gărzile patrulează cu cai frizieni, zilnic, prin cetate. La ore fixe. Precizia vestului… Mai are trenuri care duceau departe suflete dragi, dar le aduceau în viața mea, pentru totdeauna. Are și oameni dragi, care au înțeles că singura șansă a orașului este să strălucească exact ca odinioară, dacă vrea să trăiască!
Oamenii aceștia care ți se înfiltrează până în cele mai întotrocheate cotloane ale sufletului știu să muncească. Știu să prețuiască munca și știu tare bine să-și recunoască valorile. Ale lor și ale altora. M-a impresionat întotdeauna deschiderea cu care m-au primit, pe mine, o munteancă trăită în București… Nu mai plecați urechea la tot soiul de răutăți! E drept că nu peste tot oamenii sunt așa, dar ardelenii pe care i-am cunoscut eu, nu numai aici, nu-i exclud din viețile lor pe munteni. Nu-i privesc cu dispreț doar pentru că vin din Capitală. Ci știu să-și deschidă porțile și sufletele pentru ei. Sau poate pentru aceia care merită….
Au fost vremuri în care, oricând m-aș fi suit în mașină și aș fi rămas acolo, fără să mă uit înapoi. Dar….
Am cunoscut la un moment dat și Sibiul. Defapt, făcusem cunoștință cu el cu mult dinainte să ajung în Alba. Și nu știu de ce, dar, în timp a devenit orașul în care mi-ar place să trăiesc. E o contradicție, știu, un paradox insuportabil să renunți la prima iubire, în favoarea unei alteia. Dar vezi, pentru mine Sibiul nu e un adjuvant. Ce-i drept, nu-i nici prima iubire. În schimb e orașul libertății mele. E orașul în care, dacă vreau să respir, mai mult de o gură zdravănă de neîncătușare, ajung aici, pe nepusă masă.
N-am stat niciodată în Sibiu mai mult de câteva zile, consecutiv. Ce are Sibiul de mă fascinează așa? Avantajul înălțimilor. Turnuri înalte, poate nu chiar ca unele din Bistrița, dar cu numai câțiva metri mai scunde. Suficient pentru un zbor pe deasupra lumii. Acoperișuri colorate și mozaicate. Ochi care nu dorm niciodată. Străzi pietruite și poduri pline de minciuni. Piațete cochete și înghețată perfectă. Un aer boem, pe care nu l-aș compara decât cu romantismul parizian. Mult fier forjat. Candelabre stradale pe care le ador. Și numai datorită Sibiului am ajuns să fac o pasiune pentru ele. Are sași orașul ăsta, oamenii aceia care au dat culoare vieții ordonate. Are bresle care încă își mai păstrează originile în construcții pe care locuitorii orașului au știut să și le țină vii.
Mereu m-am întrebat, cum au reușit? Mereu m-au fascinat arhitectura și micile artificii ale curților interioare din Sibiu. Tare strașnici trebuie să mai fi fost vechii lui întemeietori! Să nu uit de faimosul Brukenthal! Da, trebuie să recunosc că, dacă aș locui aici, o bună bucată de vreme aș fi nevoită să plătesc chirie în acest muzeu. Pentru că nu m-aș putea dezlipi de el, nici măcar la căderea nopții. Aici, culoarea și exuberanța, efervescența și bunul gust se reflectă în orice obiect.
Îmi amintesc că, la una dintre vizite, am stat nu mai puțin de cinci ore vizitând doar partea de artă… etaje întregi de tablouri, pânze sau uleiuri, țesături ori ferestre largi, te poartă pe nevăzute în universuri paralele total cu lumea exterioară. Aici uiți fără să vrei de timp. Și tot aici, trăiești în afara lui, devenind nemuritor. Ești deopotrivă în epoca medievală, la curtea vreunui baron local, cât și în antichitate, asistând înfrigurat la răstignirea unui fiu de Dumnezeu. Ești rege și scrib, maestru și calfă, guvernator și cerșetor…
N-ai putea trăi aici dacă nu iubești arta. Sau istoria. Sau sașii. Sau frumosul din tine, care în Sibiu se exteriorizează, făcându-te să te îndrăgostești la orice colț de stradă, de el. Pentru mine, Sibiul e Parisul îndrăgostiților. Iar vara, dacă nimerești pe micile alei cu măsuțe rotunde și broderii fine, cu pianine care-ți îmbată auzul picurându-ți licori lirice în suflet vei fi captiv pe veci! Pentru că Sibiul știe să-și păstreze aproape admiratorii, exact ca o domniță nepângărită, ce-și privește pretendenții din cel mai înalt turn, dar nu coboară decât pentru cei mai puternici dintre ei! Aș trăi oricând în Sibiu. Și aș știi să-i înalț aripile la fel de sus pe cât mi-a redat el mie, odinioară, libertatea!
Va urma!
NB: Fotografiile aparțin autorului și nu pot fi preluate decât cu acordul scris al acestuia!
