Orientarea politică (a liderilor politici, a electorilor) este dictată de anumite structuri cerebrale – spun mai multe studii recente din domeniul neurostiintelor – o afirmaţie şocantă, care aşează într-o altă paradigmă decât cea consacrată de timp, de istorie, atitudinile oamenilor politici, ale alegătorilor, doctrinele, ideologiile care stârnesc atâtea lupte, controverse şi pasiuni.
Se afirmă neîncetat, de către cei implicaţi în politică, nevoia de idei, de principii, de convingeri, de obiective, toate construite, cel puţin teoretic (adeseori doar declarativ), într-un mod raţional, prin cultură politică, prin alegere responsabilă şi care să genereze acţiuni cu efecte (benefice) asupra celor mulţi.
Filosofia politică defineşte ideologii de stânga (social democraţia, socialismul, comunismul), de dreapta (liberalismul, monarhismul, conservatorismul, naţionalismul), de centru-stânga sau centru-dreapta, la care aderă (sau ar trebui să adere), în cunoştinţă de cauză, cei care îşi formează o cultură politică şi o anumită moralitate.
Orientarea politică este dictată de anumite structuri cerebrale, nu de asumarea raţională a unor ideologii
Mai multe echipe de cercetători în domeniul neurostiintelor – de la University College din Londra, de la Grenoble University, din Franţa, în colaborare cu CNRS (Centrul Naţional de Cercetare Ştiinţifică) şi cu alte universităţi din SUA, Marea Britanie, Australia – au ajuns la concluzia că orientarea politică (a liderilor, ca şi a alegătorilor) este dictată de două structuri cerebrale – amigdala cerebrală şi cortexul anterior stâng (cortexul cingular anterior).
Amigdala cerebrală – centrul emoţional al creierului
Amigdala cerebrală este centrul emoţional al creierului, formată din două nuclee (în formă de migdală, de unde şi denumirea) aflate adânc în lobul temporal (câte o amigdală pentru fiecare dintre cele două emisfere cerebrale). Are un rol esenţial în gestionarea sentimentelor de frică, deanxietate şi panică, dar şi pentru memorie şi învăţare.
Făcând parte din sistemul limbic, pregăteşte orgnismul pentru un răspuns de urgenţă în situaţii conflictuale, stimulând producţia hormonilor de stres, care, la nivel fizic, se manifestă prin puls accelerat, respiraţie mai rapidă, transpiraţia palmelor, tensiune în abdomen etc. Când creierul nu simte nicio ameninţare, merge pe calea raţională, dar când singura perspectivă este “luptă sau fugi”, creierul înţelege doar ceea ce-i transmite amigdala cerebrală.
Pe lângă gestionarea sentimentului de frică, amigdala cerebrală prelucrează şi semnificaţia evenimentelor în raport cu interesele individuale şi are un rol şi în funcţionarea intuiţiei.
Cortexul cingular anterior (CCA) – detectarea conflictelor, erori de predicție
Cortexul cingular anterior (CCA), care arată ca un „guler” înfășurat în jurul corpului calos (ale cărui fibre transmit semnalele neuronale între emisferele cerebrale, dreaptă și stângă), este o regiune din creier, conectată cu amigdala cerebrală, important în reglarea tensiunii arteriale și a ritmului cardiac, a funcțiilor cognitive, cum ar fi anticiparea recompensei, in luarea deciziilor, în comportamentele emoţionale
Cortexul cingular anterior este mai activ atunci când o persoană face o greșeală decât atunci când nu greşeşte, detectează conflictele dintre diferitele posibile răspunsuri comportamentale și transmite aceste informații către cortexul prefrontal. CCA îi semnalează individului că evenimentele care urmează unei acțiuni sunt mai grave decât cele așteptate și că va trebui să își schimbe strategia în viitor, in situații identice.
Cum funcţionează mecanismele creierului în orientarea politică a unei persoane?
Studiile specialiştilor în neurostiinte şi analizele făcute cu rezonanţă magnetică (RMN) au arătat că persoanele care pretind că au convingeri politice liberale au un cortex cingular anterior – adică partea frontală a cortexului, implicată în detectarea erorilor de predicţie – mai dezvoltat decât oamenii care se consideră conservatori, la care amigdala cerebrală, responsabilă cu gestionarea emoţiilor (mai ales negative) este mai dezvoltată.
De aici decurg şi alte diferenţe – liberalii au o disponibilitate mai mare pentru a gestiona informațiile contradictorii şi de a se adapta la situaţii noi, în timp ce conservatorii percep cu mai multă acuitate ameninţările, au o mare înclinaţie de a simţi frica şi de a reacţiona agresiv.
De asemenea, s-a constatat că cei cu orientare politică de dreapta (conservatorii) sunt mai sensibili la amenințare și anxietate, în fața incertitudinii, în timp ce liberalii sunt mai deschiși la necunoscut și la noi experiențe.
Ce a fost mai întâi – oul sau găina?
Întrebarea fundamentală pe care şi-o pun oamenii de ştiinţă este dacă cele două zone cerebrale – amigdala cerebrală şi cortexul cingular anterior – se dezvoltă diferit de la naştere, în funcţie de factorii genetici, sau dacă orientarea politică, alegerile personale, convingerile formate de-a lungul timpului, prin parcurgerea unor experienţe, duc la modificarea zonelor cerebrale respective, prin fenomenul de neuroplasticitate a creierului. Un răspuns posibil ar fi ca ambele mecanisme îşi pun amprenta pe aceste structuri cerebrale, existenţa diferenţelor neputând fi pusă la îndoială în urma analizelor.
Într-atât de evidente sunt diferenţele in privinţa celor două structuri cerebrale, încât un alt aspect care i-a şocat pe cercetători este că, în cazul câtorva sute de subiecţi care au participat la experimente, medicii au reuşit, la trei cazuri din patru, să identifice corect orientarea politică, fără a avea nicio informaţie prealabilă în acest sens.
În paralel cu aceste cercetări, specialiştii de la Laboratorul de neuroștiințe cognitive din Paris au mai ajuns la o concluzie interesantă, pe care şi noi o putem observa în realitatea de astăzi, de la noi sau din alte părţi – orientarea politică, preferinţele electoratului sunt condiţionate şi de mediul în care a crescut şi s-a format o persoană. Cu cât acest mediu a fost mai sărac, cu atât tendinţa este de a vota cu persoane cu aparenţă/ fizionomie autoritară (chiar dacă nu sunt demne de încredere).
Neuronii reacţionează când un politician nu este sincer
Ne-am putea întreba dacă aceste descoperiri ştiinţifice nu ar fi utile şi în identificarea corectă a orientării politice a unor lideri prin RMN, dincolo de declaraţiile lor, adesea fără acoperire în realitate, pentru a se şti cu adevărat de care parte sunt.
Un psiholog american, apelând la aceeaşi metodă de analiză (RMN-ul), pe un lot de 58 de voluntari, a ajuns la concluzia că, de pildă, când un republican adoptă o poziţie politică în favoarea unor noi impozite sau când un democrat are o atitudine critică faţă de reglementările legate de mediu – adică atunci când susţin idei care nu concordă cu ideologia partidului căruia îi apartin – există o reacţie neurologică foarte puternică (măsurabilă), atât amigdala cerebrală, cât şi cortexul cingular anterior devenind mai active.
Într-o carte intitulată “Creierul politic” (“The political brain”), un alt psiholog american, Drew Weste, a făcut un experiment similar (scanarea creierului), cu 15 alegători democraţi şi 15 republicani, din campania electorală din 2004, în timpul dezbaterii George W.Bush (republican – orientare politică de centru-dreapta) vs.John Kerry (democrat, adept al unei doctrine social-liberale).
În timp ce voluntarii – 30 de alegători – urmăreau dezbaterile, centrele lor cerebrale frontale, implicate în raționament, au fost foarte puțin solicitate, în timp ce centrele emoționale erau puternic activate. Această constatare arată că discursul politic solicită mai mult emoțiile şi mai puţin rațiunea/ inteligența, iar acest lucru s-a văzut şi la nivelul de activare a amigdalei cerebrale şi a cortexului cingular anterior.
Homo politicus, orientarea politică şi realitatea
Prin urmare, chiar dacă discursul politicienilor si adeziunile lor se schimbă, uneori radical, creierul refuză să-şi modifice orientarea politică sau, în orice caz, are o reacţie de rezistenţă. La fel se întâmplă şi cu alegătorii, când sunt puşi în faţa unor opinii care sunt împotriva convingerilor lor. Aşa se explică şi de ce, de multe ori, militanții pentru un partid rămân orbi și surzi la argumentele celorlalte părți.
Dintr-o astfel de perspectivă, a descoperirilor ştiinţifice care arată că orientarea politică este, de fapt, condiţionată, dincolo de raţiune, de mecanismele subtile ale unor structuri cerebrale, la care se adăugă, astăzi, asocierea luptei politice nu cu o “filosofie” a gândirii politice, cu o ideologie, cu “adevăruri înalte”, care să ofere încredere, ci, mai degrabă, cu un “joc” al intereselor cvasipersonale sau de grup, pentru care se pledează (cel puţin la noi) într-un limbaj de lemn, prăfuit, uneori “sforăitor”, ca pe vremea lui Caragiale, ar trebui să reconsiderăm multe aspecte din viata publică.
Dacă mai adăugăm şi faptul că numeroşi alegători (şi printre ei, din nefericire, şi mulţi tineri) nu fac deosebirea între ideologia de dreapta şi ideologia de stânga (nici nu-şi pun problema), dacă observăm ce amploare a luat fenomenul “traseismului” politic (în totală contradicţie cu ceea ce inseamnă orientarea politică spre o ideologie), ar trebui să ne întrebăm cum poate fi, cum se poate manifesta, cum poate inspira încredere un politician al cărui creier, prin amigdala cerebrală, prin cortexul cingular, prin neuroni şi sinapse, duce, în “subteran”, “lupte” atât de grele, de care el însuşi (politicianul) nu este conştient.
George Orwell, autorul celebrei distopii “1984”, spunea că: “Limbajul politic este conceput astfel încât să facă minciunile să pară adevărate, distrugerile, respectabile, iar vântul să aibă aparenţa solidităţii”. Să fie adevărat? Creierul ce ar spune?
