Swing, in limba engleza, inseamna “leganare”. Originea acestui dans tine de anii 1920-1930 – epoca “swing” – caracterizata de afirmarea a numeroase “big bands”, adica orchestre de jazz, care interpretau muzica afro-americana, foarte populara pana la aparitia stilului “bebop”, din anii “40-’50.
Dupa 1920, in Statele Unite ale Americii, perioada de prohibitie a alcoolului a dus la inchiderea barurilor si a cabaretelor legale. Acestea au fost insa repede inlocuite de baruri clandestine, unde clientii veneau sa bea, sa asculte muzica si sa danseze. Muzicienii erau tot mai mult tentati sa amestece stilurile, sa (re)creeze ritmuri. Asa s-a intamplat si cu ritmurile aduse in America de sclavii negri, pe de o parte, si cu muzica de mars a imigrantilor europeni, pe de alta parte, care, combinate, au dat swing-ul.
Primul dans afro-american, care a “spart” barierele lumii de peste ocean, a fost “cake-walk”, in pofida faptului ca acesta, prin miscari, parodia tocmai gesturile si atitudinile albilor. Dupa Expozitia Universala de la Paris, din 1900, francezii descopera si ei pitorescul culturii africane, prin charleston, lindy hop (in America, devenit fenomen national, in 1935) si cake-walk, toate din familia swing, presupunand ritmuri alerte, dansate in pereche.
In muzica, swing-ul se raporteaza exclusiv la jazz, ilustrat magistral, in perioada amintita anterior, de Benny Goodman, caracterizat in epoca drept “Regele swing-ului”, concertele sale fiind transmise la radio, in toate statele americane, de Fletcher Henderson, Chick Webb, Jimmy Lunceford, Count Basie etc. O celebritate in muzica swing a anilor ’30 a fost Duke Ellington, pianist, compozitor si dirijor de culoare.
Elementul specific al muzicii de jazz-swing este ceea ce muzicienii numesc “momentul de gratie”, cand sunetul pare a se stinge sau devine foarte diafan, ca si cand instrumentistii ar fi in transa, in rugaciune. Efectul acesta se regseste si in alte stiluri, de exemplu, in flamenco (duende), in muzica araba (tarab), in soul (groove), in salsa (sabor) etc.
Este evident ca intre jazz-ul swing si dansul cu acelasi nume, diferenta de ritm este semnificativa.
Swing-ul si-a mai pierdut din popularitate in anii ’70, pana in anii ’90, cand tinerii descopera vechile filme, cu muzica swing, in primul rand, si incearca sa imite miscarile pe care le vad. Rezultatul a fost, evident, un dans mult mai simplu, indepartat de forma sa originala, pe care l-au numit “East Coast Swing”.
In prezent, artisti renumiti, din noul val, au inclus in dansurile moderne (hip hop, de exemplu), ritmuri originale de swing, astfel incat acest dans al inceputului de secol XX este perceput acum mai mult ca un mozaic de stiluri, elementul comun, de necontestat, fiind insa energia absolut debordanta.
Swing Time
Un film memorabil, realizat in 1936, in regia lui George Stevens, premiat cu Oscar, cu o distributie de exceptie (Fred Astaire, Ginger Rogers), se numeste “Swing Time” si este nu numai o excelenta comedie, ci si o marturie despre ce a insemnat swing-ul la inceputul secolului al XX-lea.
