Home Cultură generală Panopticul lui Foucault – mecanismele sociale ale supravegherii şi ale controlului. Teama...

Panopticul lui Foucault – mecanismele sociale ale supravegherii şi ale controlului. Teama de a ieşi din “şablon”

0
Panopticul lui Foucault, mecanismele sociale ale supravegherii şi ale controlului

Panopticul lui Foucault face referire la o teorie a filosofului francez Michel Foucault, unul dintre cei mai mari gânditori ai secolului al XX-lea, cunoscut, mai ales, pentru atitudinea sa critică faţă de instituţiile sociale, faţă de autoritarism şi de relaţiile complexe dintre putere şi cunoaştere, dintre individ şi comunitate.

În scrierile sale, fondate pe o vastă cultură şi inspirate, până la un punct, de gândirea filosofică a lui Martin Heidegger, Friedrich Nietzsche si Sigmund Freud, Michel Foucault este preocupat să răspundă la întrebări legate de posibilitatea individului de a se elibera de mecanismele coercitive ale societăţii şi de şabloanele impuse artificial, de importanţa adevărului şi a valorilor autentice, de educaţie, de formele culturale care, în mod subtil şi, uneori, parşiv, condiţionează comportamente.

Relevante, în acest sens, sunt lucrări precum: “A supraveghea şi a pedepsi. Geneza închisorii”, “ Cuvintele şi lucrurile, o arheologie a ştiinţelor umane”, “Istoria nebuniei în epoca clasică”, “Istoria sexualităţii”, “Voinţa de a cunoaşte”, Preocuparea de sine” s.a.m.d. Observând cu subtilitate situaţii de viaţă cotidiene, atitudini umane, Foucault face, de fapt, o pledoarie implicită pentru libertate, creativitate, curaj.

Panopticul lui Foucault – există întotdeauna cineva care ne “supraveghează” şi ne controlează

Panopticul lui Foucault, mecanismele sociale ale supravegherii şi ale controlului
Panopticul lui Foucault, mecanismele sociale ale supravegherii şi ale controlului

“Panopticul”, în sens propriu, reprezintă un spaţiu închis, construit în aşa fel încât interiorul să poată fi cuprins dintr-o singură privire. Un al doilea înţeles este de muzeu/expoziţie de figuri făcute din ceară.

Panopticul lui Foucault este o metaforă care vizează societatea, ca spaţiu limitat, supravegheat, în care oamenii obişnuiţi (nu cei care deţin puterea şi controlul) sunt “priviţi”/asistaţi permanent, în totalitatea acţiunilor lor, şi care sunt “educaţi”, determinaţi, prin diverse mijloace, să se “comporte” asemenea “figurilor de ceară”.

Altfel spus, raportându-ne la realitatea în care trăim, este ca şi cum am vieţui într-o imensă clădire, cu camere de luat vederi, iar cei care ne privesc au nevoie şi se folosesc de camerele respective, înregistrează tot ce face fiecare persoană, fără ca ei să fie văzuţi şi, oricum, fără ca cineva să protesteze în faţa unei astfel de situaţii.

Michel Foucault

Analizând realitatea dintr-o astfel de perspectivă, Michel Foucault recunoaşte că, desigur, el nu este un profet, dar scopul demersului său filosofic este “de a construi ferestre acolo nu există decât un zid”.

Teoria “Panopticul lui Foucault” se structurează în jurul câtorva idei care revin, cu insistenţă, în opera filosofului francez:

  • Relaţia dintre cunoaştere şi putere – “Istoria luptelor pentru putere şi, prin urmare, a condiţiilor în care se exercită şi se susţine aceasta, a fost şi a rămas mereu secretă. În astfel de condiţii, cunoaşterea autentică nu intră în joc. Mecanismul puterii trebuie să rămână secret”, spune Foucault, totul fiind convertit în manipulare sau abuz mascat.
  • Sistemul educativ (nu conceptul de “educaţie”, in general, care este mult mai larg), în opinia filosofului, a fost întotdeauna strâns legat de putere; rolul atribuit de putere sistemului de învăţământ este de a-l “domestici” pe individ, de a-i induce comportamente stereotipe, de a-l obişnui cu necesitatea de a se supune, de a nu ieşi din “şablon”, de a fi un simplu executant, iar acest rol nu este specific doar regimurilor totalitare, care l-au exploatat din plin, ci şi societăţilor moderne, actuale, aparent democratice, care, prin autorităţi, şi-au dezvoltat strategii menite să camufleze o realitate foarte limitativă în realitate, pentru individ.
Panopticul lui Foucault, Teama de a ieşi din şablon
  • Foucault denunţă şi moralitatea declarativă, ca un alt tip de discurs, care nu face altceva decât să perpetueze relaţiile de putere. Sub faţada moralităţii, puterea “judecă”, “sancţionează”, “exclude” tot ceea ce nu este în acord cu parametrii acesteia. “Trebuie să fii erou, spune Foucault, pentru a face faţă moralităţi unei epoci, oricare ar fi aceasta”.
  • “Închisoarea”, în sens propriu, dar, mai ales, figurat, este imaginea simbolică pentru Panopticul lui Foucault. Închisori mascate sunt fabricile, companiile, şcolile, cazărmile, căminele, spitalele etc., adică toate locurile în care fiinţa umană trebuie să se supună autorităţii care se exercită asupra ei, direct sau indirect.
  • Ideologiile sunt cel mai puternic mod de manifestare a puterii, consideră filosoful. Ideologiile includ morala, educaţia, valorile puterii şi antivalorile, ideologiile sunt insidioase, ştiu să exploateze ignoranţa, iar ignoranţa este favorabilă mecanismelor de supraveghere şi control, pentru că nu-şi pune problema cunoaşterii şi a înţelegerii lumii.

Putere şi control versus spaima de a ieşi din şabloane

Panopticul lui Foucault, mecanismele sociale ale supravegherii şi ale controlului

Pentru Michel Foucault, devenirea istorică a condus spre ceea ce s-ar putea numi “societate disciplinară”, adică o societate care se construieşte în jurul a doi poli: puterea şi obedienţa. Factorul care a făcut posibilă o astfel de structurare este “supravegherea”, devenită din ce în ce mai sofisticată şi subtilă, pe măsură ce lumea a evoluat tehnologic, iar tipul acesta de “supraveghere” este Panopticul lui Foucault.

Într-o societate “disciplinară”, scopul puterii este de a uniformiza comportamentul şi gândirea oamenilor, apelându-se la jocul recompensei şi al pedepsei, controlul putând fi astfel mult mai uşor de exercitat. Cei care se supun normelor sunt răsplătiţi, cei care se răzvrătesc sunt pedepsiţi.

În centrul teoriei Panopticul lui Foucault se află puterea abstractă, invizibilă, difuză, a celui care “supraveghează”. Pentru a ne reprezenta acest aspect, autorul ne îndeamnă să ne gândim la cazul unei companii, în care mulţi dintre angajaţi nu-şi întâlnesc niciodată angajatorul. În schimb, acesta exercită un control permanent asupra angajatului, ştie unde este, ce face, când se aşează, când se ridică, vorbeşte, prin diverse metode – prin ierarhia din companie, prin camerele de supraveghere etc.

La fel se întâmplă în oricare alt sector al vieţii sociale si poate că multora li se pare firesc să fie aşa, subliniază filosoful. Făcând insă recurs la istorie, ar trebui să înţelegem că obsesia pentru control nu a existat în toate epocile şi în toate societăţile. Şi spunea acest lucru în condiţiile în care s-a stins în 1984, fără să mai apuce să vadă în ce fel tehnologia actuală permite supravegherea fiecăruia dintre noi, fără a mai putea observa în ce măsură, astăzi, paradoxal, există o mare dorinţă de a nu fi diferit, de a nu ieşi din normă, de a nu atrage atenţia, de a fi obedient, în virtutea convingerii că, dacă “stai în banca ta”, totul va fi bine. Reversul este că, în asemenea condiţii, puterea, controlul, şabloanele comportamentale proliferează.

Bioputerea şi biopolitica, în concepţia lui Michel Foucault

Panopticul lui Foucault

Bioputerea este un concept prezent în gândirea filosofului francez, care are legătură cu Panopticul lui Foucault, referindu-se la relaţia dintre putere şi condiţia fiecărui individ. În orice epocă, autoritatea s-a exercitat prin diverse modalităţi: prin forţă, prin monitorizarea populaţiei sub raportul stării de sănătate, al demografiei, al tehnologiilor reproductive etc. şi, cu cât ne apropiem de epoca modernă, aceste căi de exercitare a puterii devin tot mai sofisticate şi mai subtile.

În prezent, de exemplu, prin mass-media, li se induc oamenilor tot felul de “nevoi” sau informaţii mai mult sau mai puţin corecte, toate acestea, cumulate, având rolul de manipulare, iar scopul fiind câştigul material sau de imagine şi putere al unor minorităţi.

Bioputerea, în versiunea ei politică – biopolitica – vizează mecanismele de control ale populaţiei, prin programe demografice, prin efecte ale industrializării, ale tehnologizării, astfel încât, la nivel global, să existe o realitate previzibilă şi corectabilă, când interesele de natură politică, economică o cer.

Panopticul lui Foucault, control, putere, libertate

Se pune întrebarea, în astfel de condiţii, unde este locul omului, ca individ, cu nevoile şi cu dorinţele sale, unde este şi dacă mai există cu adevărat “preocuparea de sine”, sintagmă care dă şi titlul unei cărţi a lui Foucault.

Problema politică, etică, socială, filosofică în acelaşi timp – consideră Foucault – nu este aceea de a se încerca eliberarea individului de sub mecanismele puterii statului şi ale diverselor instituţii, ci de a ne elibera noi, fiecare în parte, de autoritatea statului, de microputerile care îşi apără privilegiile şi care inventează mereu noi forme de dominare, pentru a ne oferi (nu in sens pozitiv) alte posibilităţi şi alte perspective de viaţă, alte norme şi alte valori.

Aldous Huxley

Înainte de Panopticul lui Foucault, încă din 1932, de exemplu, scriitorul şi filosoful englez Aldous Huxley, în cartea sa, “Minunata lume nouă”, atrăgea atenţia asupra pericolului ca civilizaţia viitorului să devină una în care indivizii să fie condiţionaţi şi controlaţi genetic, astfel încât să aparţină uneia dintre cele patru categorii: elita, executanţii, subalternii şi cei care fac munci penibile – o închisoare fără ziduri, sub aparenţa regulilor democratice, din care “prizonierii” nici măcar nu şi-ar dori să evadeze, pentru că nu ar fi conştienţi că sunt “prizonieri”.

Iar la vremea la care Huxley trăgea un astfel de semnal de alarmă, lumea modernă se afla abia la începuturile ei. Dacă am privi cu atenţie în jurul nostru, dacă ne-am lua răgazul să medităm la noi, ca individualităţi, nu ca părţi ale unui sistem, am putea sesiza că “profeţiile” lui Huxley si analizele lui Foucalt se regăsesc tot mai evident în acest prezent, în care “sclavii” lumii noi sunt, paradoxal, nu numai dependenţi, dar şi ataşaţi, mulţumiţi de servitutea lor.

Panopticul lui Foucault, control si supraveghere

Pentru ceea ce Michel Foucault numeşte “control biopolitic”, pentru Huxley era “pricipiul aisbergului” – adică numărul locuitorilor să fie reglat în funcţie de raportul 10% elita care “priveşte”, “supraveghează”, “controlează”, iar 90% ceilalţi, care nu se vor plânge niciodată, nu vor putea, dar nici nu vor dori să iasă din “şablon” – o “distopie” sau kakotopie, anti-utopie, având ca etichetă consumismul, utilitarismul, distracţia, în care oamenii vor înclina, fără să-şi dea seama, spre supunere, stereotipie, adversitate, mai simplu, spre anihilarea esenţei umane.

Realitatea care s-ar afla la antipodul unei distopii nu înseamnă, evident, nerespectarea regulilor, legilor, valorilor prin care se defineşte o societate, ci o lume în care binele comun nu ar anula binele individual, în care libertatea ar fi una autentică, în care cunoaşterea, curajul de a gândi şi a acţiona în consecinţă ar fi obligatorii, în care educaţia ar încuraja creativitatea, originalitatea, puterea de a sparge barierele şi nu ar presupune “dresaj”, uniformizare.

Panopticul lui Foucault, mecanismele sociale ale supravegherii şi ale controlului, Big Data

Pe de altă parte, ar trebui să medităm la faptul că Panopticul lui Foucault şi celellate concepte lansate de filosoful francez – controlul, bioputerea, biopolitica, societatea punitivă, voinţa de a cunoaşte, curajul adevărului – aparţin anilor 1970-1980, iar astăzi, după câteva decenii, par să se concretizeze în toate aspectele vieţii sociale, politice, individuale. Ce atlceva ar fi, de pildă, Big Data, mecanismul prin care sunt adunate informaţii despre viaţa noastră profesională sau privată, prin toate mijloacele – chestionare, sondaje, telefon mobil, reţele sociale, tranzacţii online, upload şi stocare de fotografii, geolocatie etc. – decât o formă de înregistrare şi control, aspect asupra căruia, probabil, nici nu ne mai gândim să zăbovim, a devenit obişnuinţă, banalitate.

Nu întâmplător, la începutul anilor 2000, un fost angajat CIA (Central Intelligence Agency), din SUA, atrăgea atenţia că există, în toată lumea, programe de supraveghere în masă şi că oamenii ar trebui să devină conştienţi şi să reacţioneze în faţa oricărei tentative de încălcare a drepturilor de bază ale vieţii private – dreptul la anonimat, la intimitate, la singurătate, la rezervă faţă de orice situaţie care nu poate fi anticipată.

Sociologi, antropologi, filosofi, epistemologi spun, la unison, că civilizaţia umană se află, în prezent, la o răscruce. Acum este momentul în care oamenii mai pot să aleagă dacă vor să trăiască precum în Panopticul lui Foucault, între nişte “ziduri”, “priviţi” în fiecare clipă de cineva nevăzut, care le va hotărî alegerile, dorinţele, destinul, sensul vieţii etc. sau vor opta pentru ceea ce este consubstanţial naturii umane – cunoaşterea adevărată, gândirea “out of the box”, libertatea, creativitatea, dreptul la intimitate şi la opţiune.

“Arta de a trăi”, consideră Michel Foucault, constă în a face din viaţă o operă de artă, în a crea, cu tine însuţi şi cu ceilalţi, individualităţi, fiinţe, relaţii de calitate, dincolo de “refulări, cenzuri, şabloane, măşti”.

NO COMMENTS

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Exit mobile version