Primea mea întâlnire cu Palatul Nymphemburg a fost la vizita anterioară în Munchen, când am făcut o plimbare cu autobuzul turistic, din lipsă de timp şi din cauză de frig. Una dintre staţii a fost la acest palat, de care însă nu ne-am apropiat prea mult, ci am făcut doar o scurtă oprire, pentru ca ghidul să aibă timp să ne povestească despre el. N-am reţinut mare lucru atunci, însă palatul mi-a atras atenţia prin poziţionare şi parcul din faţa sa. Chiar dacă se află în oraş, senzaţia pe care o degajă este una de amplitudine, ai impresia că este poziţionat undeva în mijlocul naturii, dominând spaţiul din jurul său prin aripile larg extinse în dreapta şi în stânga corpului central.
Am descoperit acum că în spatele său se află un parc imens, cu numeroase alei, lacuri şi câteva pavilioane interesante, bonus o grădină botanică adiacentă. Am ajuns la palat dimineaţa, cu multă energie şi chef de explorat, însă mi-am dat seama că dacă vreau să mă bucur pe îndelete de ce are acest minunat loc de oferit, trebuie să fac un compromis. Am renunţat deci să vizitez interiorul palatului şi mi-am luat bilet doar pentru cele patru pavilioane, intrarea în parc fiind gratuită.
Palatul Nymphemburg (Schloss Nymphenburg) a reprezentat principala reşedinţă de vară a Casei de Wittelsbach, din care au provenit mulţi conducători ai Germaniei. Astfel, palatul sintetizează o parte amplă din istoria Bavariei, oferind o imagine interesantă a vieţii şi preocupărilor din acele vremuri. Povestea palatului a început în anul 1664, acesta fiind realizat la iniţiativa prinţului elector Ferdinand Maria şi a soţiei sale Henriette Adelaide de Savoia, cu ocazia naşterii fiului lor Maximilian II Emanuel. Proiectul palatului i-a aparţinut arhitectului italian Agostino Barelli. Pavilionul central a fost finalizat în anul 1675, dar construcţia va fi extinsă ulterior, de-a lungul anilor.
În 1701, Max Emanuel a dispus mărirea palatului, astfel că acestuia i s-au adăugat două pavilioane, la nord şi la sud, de către arhitecţii elveţiei Enrico Zucalli şi Giovanni Antonio Viscardi. Mai târziu, aripa sudică a palatului a fost din nou extinsă şi s-au amenajat grajdurile curţii, iar pentru a exista o simetrie în partea de nord s-a adăugat o oranjerie. În timpul lui Carol VII Albert, fiul lui Max Emanuel, s-au construit şi alte corpuri de clădire, astfel că suprafaţa domeniului s-a mărit din nou. Faţada pavilionului central a fost redecorată în stil baroc francez, cu coloane, în anul 1716, de către arhitectul german Joseph Effner. La finalul secolului al XVIII-lea, galeriile au fost extinse spre parc, în vremea principelui elector Carol Teodor.
Am intrat în curtea interioară a palatului, unde, pe un spaţiu vast cu verdeaţă şi flori, se află mai multe statui interesante, ordonate frumos de-a lungul aleilor. Deşi era dimineaţa devreme, în parc îşi făcuseră deja apariţia primii alergători. Când am cumpărat biletul pentru pavilioane n-am primit nicio hartă a zonei, aşa că nu mi-a rămas altceva de făcut decât să încerc să găsesc pavilioanele orientându-mă după cele câteva panouri cu indicaţii.
Mi-am propus să profit de aceste căutări pentru a mă plimba în tihnă în frumosul parc, foarte liniştit la acea oră şi, în plus, pictat în culorile toamnei. M-am învârtit vreme îndelungată printre copaci, pentru că mi-a luat ceva timp să găsesc toate pavilioanele, “ascunse” bine în parcul vast. Am descoperit şi câteva poduri, apariţii tare romantice în acea atmosferă de basm.
Băncile de pe aleile parcului poartă fiecare unul sau mai multe nume, deoarece au fost realizate cu fonduri provenite de la public, donatorii dedicându-le unor persoane dragi lor.
Primul pavilion la care am ajuns a fost Pagodenburg, o construcţie micuţă, cu două etaje. Nu aducea deloc a ceea ce ştiam eu că este o pagodă, însă de pe panoul din faţa ei am aflat că numele provine de la numeroasele figurine care împodobesc construcţia având aspectul unor zei chinezi (pagods). Pagodenburg a fost ridicat în anii 1716 – 1719 de către arhitectul Joseph Effner şi este un exemplu reprezentativ pentru stilul chinezesc, aflat la modă în Europa de la începutul secolului al XVIII-lea.
Am dat să intru, dar uşa era încuiată. Am bătut, mai întâi timid, apoi convingător, desluşind nişte zgomote de… aspirator care veneau dinăuntru. Într-un final, un domn mirat mi-a deschis uşa şi mi-a răspuns că da, este deschis. Era destul de devreme şi am dedus că, probabil, încă nu reuşise să termine curăţenia pentru a da drumul vizitatorilor. Amuzată, am intrat şi m-am găsit într-o încăpere destul de mică, în mijlocul căreia se afla o masă elegantă, decorată cu modele delicate de alb şi albastru, ca de altfel întreaga cameră. Într-adevăr, am descoperit şi detaliile ce înfăţişau zei şi împăraţi chinezi, dar datorită nuanţelor de albastru, atmosfera mi s-a părut destul de rece, spre deosebire de culorile vesele cu care asociam eu cultura chineză.
Situaţia se schimbă total la etaj, unde sunt amenajate câteva camere tot în stil chinezesc, însă aici exotismul Asiei se simte mai bine, datorită culorilor calde şi a decoraţiunilor elaborate. Una dintre camere este dominată de patul cu aşternuturi şi draperii verzi, în timp ce pereţii sunt ornamentaţi cu alb şi auriu. Un model floral împodobeşte peretele de lângă pat. În cealaltă cameră, tapetul umple pereţii, însă efectul nu este unul sufocant, în pofida bogăţiei detaliilor. Nuanţele de roşu, bej, cafeniu, auriu creează un spaţiu plăcut, confortabil, dar nu lipsit de lux. Tavanul este şi el pictat cu elemente inspirate din cultura chineză. Având în vedere aspectul exterior simplu al clădirii, nu ai zice că în interiorul ei se ascund astfel de jocuri de culoare.
Ieşind, am mers mai departe, pe aleile parcului şi am găsit pavilionul Badenburg a cărui faţadă tocmai trecea printr-un proces de renovare. Din fericire, interiorul se putea totuşi vizita, aşa că am intrat curioasă. Badenburg a fost ridicat tot de către arhitectul Joseph Effner, în perioada 1719 – 1721, în stil baroc. Sala de la intrare este copleşitoare prin decoraţiuni şi fresce, având colţurile rotunjite, prevăzute cu un fel de fântâni. Lumina pătrunde cu generozitate prin ferestrele mari, unde sunt dispuse şi câteva mici busturi. Păşind într-o altă cameră, am avut senzaţia că m-am reîntors în Pagodenburg, pentru că pereţii de un roz pal sunt acoperiţi de un tapet în stil chinezesc cu păuni şi alte păsări, într-un decor de vegetaţie. Surprizele continuă în următoarea sală, unde pereţii sunt zugrăviţi cu personaje şi scene chinezeşti. Spaţiul meu preferat de aici a fost o mică odaie cu un mobilier de un galben aprins şi tavanul pictat cu maimuţe. La nivelul inferior, se află baia, decorată în nuanţe de albastru şi alb.
Următoarea oprire a fost Amalienburg, un pavilion de vânătoare în stil rococo, construit în perioada 1734 – 1739 de către arhitectul Francois de Cuvillies pentru prinţul elector Carol al VII-lea şi soţia sa Maria Amalia, de la care îi şi provine numele. Cel mai impresionant spaţiu din acest pavilion este, fără îndoială, Sala Oglinzilor, aflată în centrul clădirii, realizată de către artiştii Johann Baptist Zimmermann şi Joachim Dietrich. Atmosfera de aici este pur şi simplu ireală, datorită decoraţiunilor tematice, în argintiu şi bleu şi a oglinzilor care le reflectă. În alte camere, se află şi câteva tablouri de vânătoare, precum şi un pat înconjurat de draperii somptuoase şi decoraţiuni galbene-aurii. Am stat minute bune admirând detaliile camerei, oglindite ca într-un caleidoscop, iar când am trecut mai departe a fost doar pentru a putea observa încăperea şi dintr-un alt unghi. Am dat şi peste o bucătărie la fel de cochetă, care îmbină stilul olandez cu cel chinezesc. Dalele au fost fabricate în Olanda şi prezintă diferite motive florale, păsări, dar şi scene din viaţa de zi cu zi, inspirate din porţelanurile chinezeşti.
Pavilionul care s-a lăsat cel mai mult căutat a fost Magdalenenklause. Iniţial, când am văzut clădirea în ruină, mi-am zis că o fi vorba despre cine ştie ce construcţie cu rol administrativ. Am aflat cu stupoare că aspectul dărăpănat a fost intenţionat creat. Magdalenenklause este ceea ce se numeşte “ruină artificială”, fiind proiectată de la bun început cu această înfăţişare. Construit între anii 1725 şi 1728, pavilionul a fost realizat tot de Joseph Effner, fiind proiectat ca loc de refugiu şi meditaţie. Există şi un simbol în spatele acestui design: fisurile din zidărie şi tencuială amintesc de fragilitatea tuturor lucrurilor pământeşti. Interiorul m-a surprins din nou; aici, se află o capelă cu aspect de grotă, cu decoraţiuni create din scoici şi cochilii atent prinse în pereţi. Celelalte camere sunt decorate simplu, auster, cu câteva fotografii şi tablouri. Clădirea are o formă dreptunghiulară, iar la colţurile din nord şi sud se extinde cu structuri semicirculare. Mi-au plăcut foarte mult ferestrele, cu forme variate, însă armonioase.
Am părăsit şi această ultimă operă de artă din parcul Palatului Nymphemburg, bucuroasă că am dedicat acestui loc întreaga dimineaţă. Era deja aproape de ora prânzului şi dacă nu mi-ar fi fost foame, probabil că aş mai fi hoinărit mult şi bine pe aleile sale pline de poveşti şi mistere.
