Am aterizat pe Aeroportul Beauvais, situat undeva la 90 km în nord de Paris. Nu era trecut cu mult de orele dimineții și ploua mărunt, iar, pentru o clipă, am avut impresia că am traversat Canalul Mânecii, nicidecum Sena. De voie, de nevoie, am coborât din autocar, pentru că am ajuns la destinație, si anume la Palais des congres de Paris. Total dezorientați, am intrat la Porte Maillot. Nici nu am coborât bine scările, că gura de metrou a devenit o adevarată scenă. În rolul principal, era un cuplu italian, ce tot gesticula de zor, și un vânzător francez, care refuza să le schimbe o bancnotă de 50€ (automatul de bilete nu oferea rest bancnotelor cu valoare de peste 20€). Nu a durat mult și a apărut și o patrulă a poliției, care a pus pe fugă un grup de români ce ne dădea târcoale.
Fiind stabilit in Milano de 11 ani, tatăl meu s-a oferit să ajute tânărul cuplu italian, schimbându-le bancnota cu pricina. A ținut să precizeze că este român, fapt ce m-a amuzat, pentru că era evident că avea chef de vorbă, dar în același timp a adus un plus imaginii noastre de români.
Am trecut repede cu vederea această întâmplare când, ajungând pe peron, am observat niște porți de sticlă ce se deschideau doar în momentul în care metroul oprea în stație. Scopul acestora era de a preveni/ opri tentativele de suicid. Am urcat în metrou, unul destul de îngust. Liniștea de dinăuntru era ca de mormânt. Am parcurs 11 stații, o distanță relativ mică, ținând seamă de faptul că rețeaua pariziană de metrou dispune de 14 magistrale ce împânzesc capitala. Mai mult, Gara de Nord, dispusă pe 5 niveluri, este punctul de intersecție a tot atâtea magistrale care ies din afara orașului.
Într-un final, în jurul orei 14:00, am ajuns la Hotel Liege Strasbourg, în care ne cazasem. Toate astea după ce ne-am oprit din drumul nostru la un local unde se servea mâncare cu specific tunisian. Mirosea prea bine. De fapt, întregul bulevard părea rupt din țările orientale. În vitrinele magazinelor, erau expuse mătăsuri peste mătăsuri, podoabe aurii, rochii în culori aprinse, stridente, și costume de un alb imaculat. Într-un cuvânt: Bollywood.
Cu chiu, cu vai, ne-am înțeles cu recepționerul. Francezii abia mormâie ceva, de silă, de milă, în engleză, iar italiana, ioc! Și mie, unul, nu îmi place franceza, franceză care, vorbită aici, nu se potrivește cu socoteala de acasă. Am urcat în camere, ne-am aranjat bagajele, ne-am tras sufletul pentru câteva minute, după care am luat-o din loc. Destinația: Catedrala Notre-Dame. În tot acest timp, ploaia s-a întețit, dar nu avea să ne oprească să parcurgem pe jos un sfert din Paris, încă din prima zi. Un Paris cu niște clădiri, deși de aceeași culoare – un crem cenușiu -, nu denota monotonie, ci mai degrabă armonie. Chiar și cand plouă, Parisul rămâne un oraș fermecător.
Am traversat Sena în dreptul Palatului de Justiție, ca mai apoi să ajungem la Catedrala Notre Dame. Spre fericirea noastră, intrarea era gratuită, cu condiția de a păstra liniștea înăuntru, unde se oficia o slujbă. Spre deosebire de Biserica Duomo, din Milano, Notre-Dame emana căldură, iar vitraliile uriașe pe care le-am fotografiat, căci nu era interzis acest lucru, luminau în fel și chip interiorul catedralei. Cu toate astea, am plecat cu un regret, acela de a nu fi urcat pe acoperiș, pentru numai 4€. Doar că ploaia nu încetase.
Am lăsat Notre-Dame în urmă și ne-am îndreptat spre Muzeul Luvru. Cum era de așteptat, aici am întâmpinat o coadă imensă la intrare. Erau oameni care stăteau de minute bune în ploaie, așa că am decis ca vizita noastră la Luvru să se rezume doar la a face câteva fotografii în jurul Piramidei de sticlă.
Înaintea noastră, după o scurtă promenadă prin Gradinile Tuileries, ni s-a arătat Bulevardul Champs-Elysee, în toată splendoarea lui. Cu o lungime de 2 km și o lățime de aproximativ 80 de metri, bulevardul găzduiește, de-o parte și de alta, sediile unor firme precum Louis Vuitton, Mercedes Benz sau Citroen.
Deși mai mult cu ochii prin vitrine, am ajuns și la Arcul de Triumf care, din păcate, se află în renovări. Însă nu m-a surprins faptul că se putea vizita și, mai mult, că studenții și persoanele care nu aveau 25 de ani împliniți, aveau liberă trecere. De aici, de la înălțimea de 50 de metri, am observat cu ușurință Piața Charles de Gaulle, în formă de stea, pentru că Arcul de Triumf reprezintă locul de unde pornesc arterele de circulație în toate direcțiile.
În depărtare, am putut observa Basilica Sacre Coeur, La Defense, noul cartier de afaceri și Turnul Eiffel. Turnul luminat părea asemeni unui brad de Crăciun, iar mie tocmai mi se îndeplinise o dorință. Cele 3 zile pe care aveam să le petrec în Paris reprezintă cadoul meu pentru împlinirea vârstei de 20 de ani, dar și călătoria care a corespuns cu aniversarea părinților mei, care au sărbătorit, astfel, 21 de ani de căsnicie.
Va urma…
N.R. – Fotografiile sunt făcute de autorul acestui articol.