Deşi, în ultima noastră zi la Paris, aveam de gând să vizităm numai cartierul parizian de afaceri, tot ne-am trezit cu noaptea-n cap. A trebuit să pregătim bagajele, iar asta ne-a luat ceva timp. Cu ghiozdanele în spate, am plecat, dar nu înainte de a servi micul dejun. În tot acest timp, am sperat ca ploaia să înceteze, pentru că afară burniţa la fel ca în ziua sosirii noastre la Paris.
Iniţial, am pornit spre La Defense, dar pe traseu s-a schimbat planul şi astfel am ajuns la Centre Pompidou, un complex cultural, ce găzduieşte Muzeul Naţional de Artă Modernă. Tot aici, se găsesc un centru de muzică şi o bibliotecă publică. Din câte am aflat, denumirea complexului a fost dată după unul dintre preşedinţii Franţei, Georges Pompidou.
Însă ce m-a impresionat nu a fost complexul, ci imprejurimile, pentru că pe majoritatea străzilor, pantofii, câteva perechi bune, erau atârnaţi de cablurile electrice. De o asemenea privelişte am avut parte numai in filme, de unde ştiu că nu există o semnificaţie concretă a acestui obicei. Astfel, motivul pentru care încălţămintea este în aer, la propriu, diferă de la o regiune la alta, şi de ce nu, de la o stradă la alta.
În schimb, deşi aproape toate podurile de pe Sena sunt la fel, adică pline de lacăte, niciunul dintre ele nu întrece în frumuseţe Podul Iubirii, sau Podul Îndrăgostiţilor, cum mai este numit. Cuplurile vin aici pentru a-şi declara iubirea, după care agaţă de balustrada podului un lacăt, simbol al iubirii lor, pe care inscripţionează data şi numele. Iar în cazul în care vă întrebaţi ce se întâmplă cu cheile lacătelor, ei bine, acestea sunt aruncate în apele Senei.
Am lăsat îndrăgostiţii în urmă şi ne-am vazut de drumul nostru, astfel încât într-o oră, o oră şi jumătate, am ajuns la destinaţie: La Defense. Până să ajung aici, puteam să bag mana în foc că nu există o astfel de zonă în Paris! De parcă eram în Dubai, mai degrabă! De jur-împrejur, zgârie-nori, şi cumva, situat central, un mall mare, în forma unei scoici (mie cel puţin aşa îmi părea).
Clădiri înalte, în care se oglindeau alte clădiri, printre care şi Arcul din Defense, înalt de 106 metri. Acesta s-a dorit a fi versiunea modernă a Arcului de Triumf, dar din păcate, semăna mai mult cu un cub gol pe dinăuntru.
La un moment dat, în apropierea Arcului, am vrut să-mi fac un selfie, când un bărbat, trecut de vârsta a doua, s-a oprit din alergat şi se îndrepta spre mine. S-a oferit să mă ajute. M-a surprins în mod plăcut şi, totodată m-am ales şi cu o poză pe măsură! Regret totuşi faptul că nu m-am gândit să facem o poză împreună.
Iar bătranul maratonist nu este singurul care mi-a răspuns la întrebarea mea legată de oamenii Parisului, dacă sunt calzi ori ba. La fel ca în zilele precedente, ne-am găsit în situaţia de a traversa pe culoarea roşie a semaforului. Şi noi, şi un alt bărbat, de pe partea cealaltă a străzii. În tot acest timp s-a apropiat o maşină care a încetinit, ulterior. Ne-am oprit şi noi. Bărbatul de vizavi i-a făcut semn şoferului că îşi poate continua drumul, numai că acesta a făcut-o doar după ce ne-a căutat cu privirea, aşteptând şi acordul nostru.
Am uitat să precizez că întâmplarea de mai sus a avut loc când ne întorceam spre Palais de congres de Paris, adică în autogară. Frânţi de oboseală, şi fiind deja după-amiază, am dormit preţ de două ore pe autocar, până am ajuns în aeroport. Soarele dădea să apună. Aveam să părăsim în curând tărâmul francez, ca mai apoi să aterizam pe aeroportul din Malpensa, Bergamo, locul de unde eu, în următoarea zi, aveam să iau avionul spre Otopeni.
