Pariul lui Pascal – Dumnezeu există? O alegorie a “principiului precauţiei”?

Pariul lui Pascal este un argument filosofic, formulat de Blaise Pascal, matematician, filosof şi fizician francez, din secolul al XVII-lea, şi care a fost inclus în cea mai cunoscută scriere a sa, publicată postum, în 1670 – “Les Pensées” (“Cugetări”).

Acest “pariu” porneşte de la un adevăr fundamental, care apare ca evident şi nu are nevoie să fie demonstrat (un postulat), acela că oamenii îşi “pariază” viaţa fie pe existenţa, fie pe nonexistenţa lui Dumnezeu şi că un om raţional ar trebui să trăiască având credinţă în Dumnezeu, pentru că, dacă Dumnezeu nu există, o astfel de persoană nu ar pierde nimic, în caz contrar, ar câştiga totul.

Textul, care a rămas cunoscut, în istoria culturii, cu titlul “Pariul lui Pascal”, se numea, de fapt, “Pariază pe problema eternităţii”, autorul considerând că “nemurirea sufletului este ceva care contează atât de mult, care ne atinge atât de profund”, încât numai cine a pierdut sensul sentimentelor poate să rămână indiferent, să nu-şi pună întrebări despre rostul existenţei, despre ce este “dincolo”, despre existenţa sau nonexistenţa lui Dumnezeu.

Punctul de pornire pentru “Cugetări” şi pentru “Pariul lui Pascal”

“Pensées”-urile (“Cugetările”) lui Pascal reprezintă, în esenţă, o apologie a creştinismului. Se spune că această scriere ar fi avut ca punct de plecare un miracol – “Miracolul Sfântului Spin” – care a avut loc la data de 24 martie 1656, la Port Royal des Champs, un loc cu o viaţă religioasă intensă în secolul al XVII-lea şi unde sora lui Pascal, Jacqueline Pascal, călugăriţă şi scriitoare, a petrecut multă vreme.

Sfântul Spin se referă la fragmente de lemn venerate ca relicve ale coroanei de spini pe care, potrivit textelor evanghelice, Iisus Hristos ar fi purtat-o pe cap, cu puţin înainte de condamnarea sa la moarte. De asemenea, o serie de scrieri medievale, neverificabile, spun că unele relicve, inclusiv coroana de spini, au rămas la Ierusalim, apoi au fost aduse la Constantinopol, apoi s-au aflat la nişte comercianţi veneţieni, au ajuns ulterior la Paris, în timpul lui Ludovic al IX-lea, cele mai multe fiind distruse în timpul Revoluţiei Franceze. Unii dintre spini ar fi ajuns, totuşi, prin donaţie, la diverse mănăstiri, inclusiv la Port Royal des Champs, unde se afla sora lui Blaise Pascal.

Jacqueline Pascal a asistat, în ziua de 24 martie 1656, la împrejurarea în care nepoata sa, Marguerite Périer, a fost vindecată, în mod miraculos, de o leziune gravă a căilor lacrimale, cu un spin din coroana lui Iisus – eveniment care l-a convins pe Pascal să scrie reflecţiile sale asupra religiei creştine.

Pariul lui Pascal – o abordare filosofică

Exegeţii operei lui Blaise Pascal spun că “Pariul lui Pascal” nu este, de fapt, o chestiune religioasă, ci una filosofică, vizând aspecte fundamentale ale existenţei şi anticipând multe dintre direcţiile filosofiei moderne – existenţialismul, pragmatismul, voluntarismul etc.

Pascal spune, în “Cugetări”: “Fie Dumnezeu există, fie Dumnezeu nu există. Rațiunea nu poate determina care dintre propoziţii este adevărată. Ce vei paria?”. Dacă am compara viaţa omului cu un joc de noroc (şi Pascal a fost preocupat şi de aplicarea teoriei probabilităţilor în jocurile de noroc), în care ai avea de “pariat” pe existenţa lui Dumnezeu, de vreme ce nu ştii dacă Dumnezeu există sau nu, te trezești în aceeași situație ca un parior înainte de începerea unei curse. Pentru a determina cel mai avantajos pariu, trebuie să stabileşti ce ai avea de pierdut și ce ai avea de câștigat.

Aşadar, subliniază Pascal, să presupunem că pariezi pe existența lui Dumnezeu. Există două posibilități: ori ai greșit și Dumnezeu nu există, ori El chiar există. Dacă nu există, nu vei fi pierdut aproape nimic. Dacă există și ai crezut în El, vei primi ca recompensă o eternitate de fericire în paradis. În celălalt caz – pariezi că Dumnezeu nu există – sunt tot două posibilităţi. Urmările sunt totuşi diferite – dacă nu există, poţi avea impresia de “eliberare”, altfel spus, că te poţi bucura de viaţă (fără constrângerile învăţăturilor religioase) sau de diverse alte câştiguri/ plăceri finite. Dar dacă există, rezultatul este dramatic, pentru că eşti condamnat la suferinţă infinită.

Prin urmare, remarcă filosoful, nu există “dovezi” că Dumnezeu există, dar omul are un “interes” să creadă că El există. Se pare că Pariul lui Pascal nu a fost gândit pentru a convinge pe cineva să opteze pentru religia creştină, ci de a-i face pe oameni să conştientizeze sensul existenţei.

Pariul lui Pascal – o alegorie a “principiului precauţiei”

Principiul precauţiei este un concept din lumea modernă şi se referă la impactul descoperirilor ştiinţifice asupra realităţii. Formulat pentru prima dată în anii 1970, de către un laureat al Premiului Nobel, biochimistul Paul Berg, si redefinit în 1992, principiul precauţiei spune că “acolo unde există riscul unor daune grave, ireversibile, lipsa certitudinii ştiinţifice, tehnice, economice nu ar trebui să devină motiv pentru amânarea adoptării unor măsuri care să protejeze omul şi mediul”.

Mutatis mutandis, Pariul lui Pascal, în interpretarea unor filosofi contemporani, este o alegorie a principiului precauţiei. A “paria” pe varianta “Dumnezeu există”, chiar fără dovezi palpabile, este o cale “salvatoare” într-o realitate dominată adesea de hazard, de teama de viitor, de nelinişte, de incertitudini, de “imperfecţiunile” raţiunii.

Pascal nu caută în niciun caz să dovedească existența lui Dumnezeu, în pofida episodului de la mănăstirea Port Royal des Champs. Autorul spune, de fapt, că substanța acestui pariu constă în trecerea de la cunoaștere la interes sau de la rațional la rezonabil.

Inclusiv ideea de “pariu”, care s-ar putea să nu-i fie pe plac lui Dumnezeu, trebuie interpretată metaforic. Este un “pariu” existenţial, care sugerează cum să acționezi în “îndoială” atunci când nu poți să o rezolvi. “Pariul” exclude ideea de neutralitate. Există un “pariu” de fiecare dată când trebuie luată o decizie fără a avea suficiente informații pentru a o lua în siguranță, o decizie care nu poate fi evitată și care aduce consecințe clare de pierdere sau de câștig. În plus, Pariul lui Pascal este un pariu al omului cu sine, cu celălalt “eu”, cel ascuns, pentru că fiecare este ceea ce se vede şi ceea ce ascunde.

Argumente despre existenţa/ nonexistenţa lui Dumnezeu de-a lungul timpului

Marele Arhitect al Universului există? De unde am venit? Ce este “dincolo”? Care este scopul vieţii? Care este cauza aceea “puternică”, “inteligentă”, care a “ajustat” cu atâta precizie Universul şi a făcut posibilă viaţa? Sunt întrebări care i-au preocupat pe oameni dintotdeauna, iar dificultatea unui răspuns derivă din faptul că această Putere Creatoare nu poate fi obiectul simţurilor, percepţiilor noastre, nu o putem vedea, auzi, atinge.

Din perspectiva ateilor, Dumnezeu nu există, pentru că nu sunt dovezi empirice ale existenţei Lui. Se pare însă că, în acest caz, este vorba de o eroare de logică – “argumentum ad ignorantiam” (“argumentul ignoranţei”), în sensul că absenţa dovezii existenţei unui lucru nu înseamnă neapărat că acel fapt/ lucru nu există.

Fie că este vorba de Dumnezeul religiilor (indiferent cum s-ar numi) sau al filosofilor, acesta este definit constant ca o forţă supremă, transcendentă, care cunoaşte tot, nu are început şi nici sfârşit.

În antichitate, dar şi mai târziu, mulţi filosofi au apelat la argumentul cosmologic (existenţa unei cauze primare, de la care pornesc toate celelalte), pentru a susţine că Dumnezeu există. Platon şi Aristotel, de exemplu, au apelat la un astfel de argument, care s-ar putea rezuma la următoarele afirmaţii: “Tot ceea ce începe să existe are o cauză pentru existenţa lui. Universul a început să existe. Dacă primele două afirmaţii sunt adevărate, atunci Universul are o cauză pentru existenţa sa”.

În secolul al XVII-lea, filosoful şi matematicianul Rene Descartes a apelat la un argument ontologic, pentru a răspunde la întrebarea dacă Dumnezeu există – dacă omul există şi este capabil să gândească, cineva trebuie să-l fi creat. Mai mult, pornind de la o analiză conceptuală şi de la principiul “Dumnezeu ca fiinţa perfectă”, Descartes consideră că “prejudecăţile” sunt cele care îi împiedică pe cei mai mulţi să accepte existenţa lui Dumnezeu.

Dovada matematică a lui Kurt Godel ca Dumnezeu există

La un argument ontologic (care porneşte de la realitate, de la trăsăturile generale ale existenței) a apelat, la jumătatea secolului trecut, şi matematicianul şi filosoful austriac Kurt Godel, care, într-o lucrare publicată postum, inspirată de un teolog şi filosof neoplatonic, din secolul al IX-lea, Anselm de Canterbury, şi apelând la logica modală, a ajuns la o complicată formulă matematică prin care, susţine acesta, se poate demonstra existenţa lui Dumnezeu.

Formula lui Kurt Godel a fost validată, în secolul XXI, de verificările pe computer, iar unul dintre oamenii de ştiinţă care s-a ocupat de aceasta “verificare” şi care a publicat şi o lucrare cu titlul “Formalizarea, mecanizarea şi automatizarea dovezii lui Godel, privind existenţa lui Dumnezeu”, spunea că: “Acest demers ştiinţific nu este destinat să servească vreo religie” şi nici nu ar trebui să ne gândim la Dumnezeu “ca la un bătrân înţelept, cu barbă, cum este reprezentat adeseori, ci la coerenţa unui concept, la o demonstraţie care dovedeşte logico-matematic existenţa unei entităţi abstracte, perfecte”, ceea ce este deja un fapt excepţional.

Singurul Dumnezeu adevărat…

De la argumentele empirice, cosmologice, ontologice, metafizice, morale, până la cele ale ştiinţei, de la “Pariul lui Pascal” (“Dumnezeu există pentru că este cel mai bun pariu”) şi până la demonstraţiile logico-matematice, probabil că ar fi nevoie de mii de volume pentru a cuprinde tot ceea ce omul a gândit, căutat, aflat despre existenţa/ nonexistenţa lui Dumnezeu.

Evident, dincolo de teorii, argumente, demonstraţii, fiecare poate să-şi definească raportul cu divinitatea în totală libertate şi într-un mod, inevitabil, foarte subiectiv. Această eternă căutare se explică prin faptul că omul, prin natura sa, are nevoie de repere, pentru a-şi aşeza viaţa într-o coerenţă semnificativă.

Un celebru om de ştiinţă din secolul trecut, Bertrand Russel, întrebat fiind ce ar spune dacă, după trecerea în nefiinţă, ar ajunge în faţa lui Dumnezeu şi acesta l-ar întreba de ce nu a crezut în El, a răspuns: “Nu au fost suficiente dovezi, Doamne, nu au fost suficiente dovezi!”.

Sau poate că Dumnezeu este un “Geometru al tuturor perspectivelor” (Martine Le Coz) sau este “Flacăra care dă viaţă materiei inerte” (Anatole France). Atât timp cât există o “barieră” dincolo de care mintea umană nu poate trece, indiferent de raţionamente, axiome, tehnologii etc., poate că “Singurul Dumnezeu adevărat este cel în care crede fiecare” (Henri de Regnier).