Patafizica este un concept filosofic inventat de scriitorul francez Alfred Jarry, unul dintre reprezentanţii de seamă ai literaturii absurdului, precursor al suprarealismului de la inceputul secolului al XX-lea.
În viziunea lui Alfred Jarry, “patafizica”, o “disciplină intelectuală a cărei nevoie este simţită în general”, ar trebui să fie “o ştiinţă a excepţiilor”, a “particularului”, a “soluţiilor imaginare”, care să respingă diversele convenţii ale ştiinţei, religiei, filosofiei, care să identifice “legile care guvernează excepţiile şi derapajele”, care să sancţioneze “exagerările academice”, bazându-se pe două principii fundamentale: “Ferește-te de prostii pretențioase și de oamenii care pretind că există o singură modalitate de a vedea lumea”.
Prin urmare, “patafizica” ar trebui să fie o alternativă la știința (cunoașterea) tradițională (care se bazează pe observație și experimentare), care să încurajeze şi să aprecieze gândirea creativă și explorarea a ceea ce se află dincolo de limitele rațiunii și ale logicii, susţinând o înțelegere a lumii dintr-o perspectivă complet diferită. De asemenea, “patafizica va respinge nu numai ideile şi teoriile clasice, ci şi limbajul în care sunt formulate acestea, adesea un fel de salată de cuvinte de neînțeles, care pare că ar trebui să aibă sens” (Alfred Jarry).
Etimologia cuvântului “patafizica” – în contra şi dincolo de logica lui Aristotel
Termenul “patafizica” a fost definit pentru prima dată în capitolul al VIII-lea din opera lui Alfred Jarry intitulată “Gesturi şi opinii ale doctorului Faustroll, patafizician, roman neoştiintific”, capitol consacrat “calculării suprafeţei lui Dumnezeu”, în care se amestecă viziunea asupra lui Iisus Hristos, cu teorema lui Pitagora, altfel spus, “un simbolism mistic şi unul matematic”, personajul Faustroll ajungând la concluzia că “Dumnezeu este punctul tangent cu zero şi cu infinitul”.
Etimologic, cuvântul “patafizică” este format prin adăugarea prefixului “pa-” la structura din limba greacă “tà epì tà metàphisiká” (“ce este despre metafizica”, din “Metafizica” lui Aristotel), pentru a sugera o „fizică de dincolo de metafizică” sau “ştiinţa a ceea ce se adaugă metafizicii”, extinzându-se mult dincolo de aceasta, cât și dincolo de fizică.
Cuvântul “patafizică” a mai fost explicat şi ca un calambur (joc de cuvinte) în interiorul limbii franceze – de la “pas ta physique” (“nu fizica ta”) sau “pâte à physique” (“pastă a fizicii”).
Pentru că termenul “patafizică” se raportează etimologic la “Metafizica” lui Aristotel, Alfred Jarry răstoarnă ironic şi principiile logicii aristotelice – Legea identității (“Eu sunt eu, tu ești tu”), Legea mijlocului exclus (“Dintre două afirmații contradictorii ale teoriei, una este în mod necesar adevărată, cealaltă este falsă, iar a treia nu poate fi”) și Legea non-contradicției (“Două caracteristici de sens opuse, referitoare la același element al teoriei, nu pot fi adevărate în același timp”).
În logica patafizică, nu numai că sunt posibile contradicțiile, dar sunt și încurajate și întotdeauna adevărate – de pildă, “Eu sunt şi nu sunt eu”, “un obiect poate fi atât un cerc, cât și un pătrat”, “totul este atât adevărat, cât și fals”. Patafizica înseamnă a schimba orice presupunere şi a nu renunţa niciodată la “un zâmbet sardonic”.
Patafizica – un mod atipic de a înţelege lumea şi de a ironiza prostia
Alfred Jarry şi toţi cei care au aderat, prin scrierile lor, la viziunea “patafizică” – scriitori, pictori, filosofi – considerau că a fi suspicios faţă de convingerea unora că există un singur mod adevărat de a înţelege lumea este un gest de înţelepciune.
Toată înțelepciunea colectivă, a întregii înțelegeri umane, va fi întotdeauna, spun patafizicienii, “doar o mică perspectivă, limitată la creierele care au evoluat pentru a se adapta la un mediu foarte specific. Cei mai buni și mai inteligenți oameni recunosc asta, iar patafizica este o încercare suprarealistă și amuzantă de a sublinia acest lucru”.
Indirect, acelaşi mesaj este transmis de Alfred Jarry şi în cea mai cunoscută dintre scrierile sale – “Ubu Rege” (piesă de teatru tradusă şi în româneşte de Romulus Vulpescu) – o farsă inspirată probabil de tragedia lui Sofocle, “Oedip rege”, şi o parodie a pieselor lui Shakespeare, “Macbeth”, “Hamlet” și “Regele Lear”, o satiră la adresa autorității obtuze a burgheziei birocratice.
Când piesa a fost pusă în scenă pentru prima dată, în 1896, la “Théâtre de l’Oeuvre”, din Paris, publicul a fost complet derutat în fața viziunii avangardiste, ironice şi pe alocuri groteşti, a abandonării totale a regulilor clasice – s-a huiduit, s-a fluierat, s-a râs, s-a protestat.
“Ce este o piesă de teatru? – se întreba Jarry – O sărbătoare legală? O lecţie? O distracție? S-ar părea că o piesă de teatru ar trebui să fie un fel de sărbătoare publică, fiind un spectacol pentru o mulțime de cetățeni adunați. Dar nu trebuie să uităm că există mai multe tipuri diferite de public de teatru sau cel puțin două: există publicul format din câţiva oameni inteligenți și cel care este doar o mulțime […] Acest alt teatru nu este nici o sărbătoare pentru publicul său, nici o lecție, nici o distracție – este ceva real”.
Personalităţi artistice influenţate de viziunea patafizică
Patafizica a fost o mișcare artistică și culturală care a avut o influență semnificativă asupra multor artiști și intelectuali de-a lungul timpului. Printre personalitățile care au fost influențate de patafizică se numără:
Marcel Duchamp -membru fondator al grupului patafizic din Paris
Marcel Duchamp este un artist plastic francez, cunoscut pentru conceptul său de „readymade” (“gata făcut”), în care obiecte obișnuite sunt transformate în artă prin simpla lor expunere într-o galerie. Duchamp a fost unul dintre membrii fondatori ai grupului patafizic din Paris si a deschis drumul unor direcții care iși propun să atingă domeniul sugestiv intitulat “antiartă” (nonartă), relevantă fiind, de exemplu, lucrarea „Nud coborând o scară„, in care tinde spre abstractizarea completă.
Salvador Dali si patafizica
Salvador Dali, celebrul artist plastic spaniol, este cunoscut pentru stilul său suprarealist și pentru explorarea lumii subconștiente. Dali a fost influențat de scrierile lui Alfred Jarry și de conceptele patafizice.
Arta sa se caracterizează prin subiecte fantasmagorice, universuri onirice, bizare, prin densitatea simbolurilor, formele distorsionate, cu semnificatii complexe, prin experimentarea unor tehnici inedite, precum tehnica “paranoic-critică” (implicand explorarea inconștientului pentru a crea lucrări de artă) sau tehnica “reprezentării morfologice” (aplicarea vopselei pe pânză cu o bilă de sticlă, pentru a obține o suprafață cu aspect ciudat), anamorfoza (o proiecție distorsionată care necesită privitorului să ocupe un anumit punct de observație), spatiul negativ (spațiul gol din jurul și între subiectul/ subiectele unei imagini, care devine evident atunci când acest spațiu, nu subiectul în sine, formează o imagine interesantă) etc.
Din opera lui Dali, sunt celebre lucrări precum: “Persistența memoriei”, “Ceasul hipnagogic”, “Primele zile de primăvară”, “Metamorfoza lui Narcis”, “Leda Atomica”, “Lebedele care reflectă elefantii”, “Galata placidia”, “Coada rândunicii” etc.
René Daumal
René Daumal, poet și romancier francez, a fost si el un adept al patafizicii. Cel mai cunoscut roman al său este “Mont Analogue: Roman d’aventures alpines, non euclidiennes și symboliquement authentiques” (“Muntele analog: un roman de aventuri non-euclidiene simbolic autentice”), care explorează idei patafizice.
Este un roman alegoric, bizar, care descrie o expediție întreprinsă de un grup de alpinisti pentru a călători și a urca pe Muntele Analog, un munte enorm, de pe un continent suprarealist, care este invizibil și inaccesibil lumii exterioare și care poate fi perceput doar prin aplicarea unor cunoștințe care nu sunt la îndemâna tuturor.
Raymond Queneau
Raymond Queneau este un scriitor francez, cunoscut pentru cărțile sale de poezie și proză, care sunt pline de jocuri de cuvinte și de experimente literare, dar renumit si pentru inteligența lui și umorul cinic. Queneau a fost un membru al grupului patafizic din Paris și a scris multe cărți in spiritul acestei miscări, cel mai cunoscut roman al său fiind “Zazie în metrou”, care mizează pe nenumărate efecte lingvistice (si semantice) obtinute prin explorarea limbajului colocvial.
Atras si de matematică si de rolul matematicii in literatură (credea că elementele unui text, inclusiv detalii aparent banale, cum ar fi numărul de capitole, erau lucruri care trebuiau predeterminate, calculate), Queneau a scris si volumul “Exerciții de stil”, care spune povestea unui bărbat care vede același străin de două ori într-o zi, aceeasi intamplare fiind rescrisă în 99 de moduri diferite, demonstrând varietatea extraordinară de stiluri la care se poate apela n povestire.
Jacques Carelman
Jacques Carelman, artist și designer francez, a creat obiecte și aparate ciudate, “inutile, dar ingenioase” – “pistol cangur”, “nicovală din ipsos de unică folosinţă”, “cafetiera pentru masochişti” (o cafetieră cu gura de scurgere pe partea inversă, care ar opări utilizatorul) etc. – toate incluse in “Catalogul lucrurilor fantastice”, realizat în 1969, ca o parodie a catalogului companiei franceze de comandă prin corespondență Manufrance. El a fost influențat de patafizică și a creat multe lucrări care să provoace publicul prin atipicitatea si bizareria lor.
Eugen Ionescu, patafizica si teatrul absurdului
Eugen Ionescu, român de origine, s-a afirmat ca scriitor de limbă franceză si a devenit, după plecarea la Paris, un nume de referință in dramaturgia universală. A deschis drumul teatrului absurdului, alături de scriitorul irlandez Samuel Beckett, un teatru despre singurătatea omului modern, despre alterarea valorilor, despre incomunicare, despre ruptura intre cuvânt si faptă, despre neliniște, disperare etc.
El insuși spirit noncorformist si extrem de acid in raport cu pseudocultura, cu lipsa de talent, Eugen Ionescu a fost influențat de ideile patafizicii, iar piesele sale de teatru, primite cu reticență la inceput, din pricina noutății lor absolute, in privința personajelor, a limbajului, a situațiilor scenice, au devenit scrieri de referință ale literaturii europene si universale – “Cântareața cheală”, “Lecția”, “Scaunele”, “Rinocerii”,“Setea si foamea”, “Ucigaș fără simbrie”, “Jacques Fatalistul”, “Regele moare” etc.
Samuel Beckett – un inovator
Samuel Beckett a fost unul dintre cei mai influenți dramaturgi ai secolului al XX-lea, cunoscut pentru operele sale care au explorat condiția umană. Influențat si de miscarea patafizică, temele sale preferate au fost absurditatea existenței, captivitatea individului într-un mediu disfuncțional, în care nu există niciun sens al ordinii sau al scopului.
Teatrul lui Beckett este adesea minimalist în ceea ce privește decorul, personajele și dialogul. El a scris, de asemenea, multe piese scurte, care durează, în general, mai puțin de o oră și care se concentrează pe un singur personaj sau pe un cuplu. Multe dintre operele lui Beckett sunt caracterizate de umor negru și absurd, amuzant, dar și sarcastic. Personajele sale sunt adesea lipsite de speranță și îndurerate iremediabil, iar operele nu oferă întotdeauna o rezolvare sau o concluzie clară.
Beckett a fost un inovator si în ceea ce privește forma teatrală. Multe dintre operele sale sunt construite în jurul unui singur eveniment sau gest, structura pieselor este fragmentată și neconvențională – un teatru minimalist, cu dialoguri repetitive, cu personajele care se concentrează asupra detaliilor aparent insignifiante ale vieții de zi cu zi.
“Așteptându-l pe Godot”
“Așteptându-l pe Godot” (în franceză, “En attendant Godot”) este una dintre cele mai cunoscute piese scrise de Samuel Beckett, care a fost pusă în scenă pentru prima dată în 1953. Piesa a fost considerată o contribuție semnificativă la mișcarea teatrului absurdului și este adesea interpretată ca o alegorie a condiției umane, al cărei mesaj este in spiritul viziunii patafizice.
Personajele sunt captive într-un ciclu fără sens și într-un mediu disfuncțional, în care nu există niciun sens al ordinii, nici aspirații, nici idealuri – o piesă inovatoare, care a revoluționat teatrul și a introdus noi tehnici de scriere și de regie. Piesa a fost si este adesea pusă în scenă în întreaga lume și rămâne una dintre cele mai importante opere ale secolului al XX-lea.
Acestea sunt doar câteva exemple de personalități care au fost influențate de patafizică. Lista ar putea continua cu nume precum Jean Baudrillard, Italo Calvino sau Boris Vian, toți fiind într-un fel sau altul atrași de universul absurd și paradoxal al acestei “științe” (în sensul de “cunoaştere”) imaginare.
O inversare a punctului de vedere comun
În esenţă, patafizica propune, aşadar, inversarea punctului de vedere comun: “În loc să enunţăm legea căderii corpurilor spre un centru, de ce să nu o preferăm pe aceea a ascensiunii vidului spre o periferie?” (Alfred Jarry). Este o mișcare de idei care postulează echivalența absolută a contrariilor: “Viteza maximă este odihna” (Samuel Beckett) etc.
Această “ştiinţă”/ artă a “soluţiilor imaginare”, o cale de a scăpa de limitările rațiunii și ale logicii tradiționale, este în același timp profund serioasă și total derizorie, absolut absurdă și esențial filozofică, densă în umor și fantezie, care permite explorarea unor noi perspective, a unor soluţii neaşteptate la problemele obişnuite, apelând la forme de expresie inedite, depăşind barierele și limitările convenționale ale gândirii. Şi, dincolo de un program estetic, patafizica poate fi şi o sursă de inspiraţie pentru o “gimnastică” a minţii, pentru oricare dintre noi.
