Am pornit pe urmele Sfintei Parascheva într-o zi de primãvarã, mânatã de nevoia ajutorului divin. Ştirile tv legate de mii de oameni care se îmbulzesc şi calcã în picioare în ziua hramului Sfintei Parascheva m-au determinat sã pornesc şi eu cãtre Iaşi, într-o zi oarecare a sãptãmânii.
Citisem câteva rânduri despre viaţa acestei sfinte şi alte câteva despre minunile pe care Dumnezeu le dãruieşte, prin ea, oamenilor cu necazuri din zilele noastre.
Nu ştiam la ce sã mã aştept.
Moaştele Sfintei Parascheva sunt depuse în catedrala mitropolitanã din Iaşi, într-o raclã mare, aflatã pe partea dreaptã, în apropierea Sfântului Altar. Catedrala este grandioasã. Nu m-am aşteptat la un lãcaş atât de mare, înalt, cu decoruri de aur şi vitralii extrem de colorate. Pictura interioarã este opera lui Gheorghe Tãtãrescu. A fost o surprizã foarte plãcutã.
Atmosfera din catedrala mitropolitanã impresioneazã. Indiferent de orã şi zi, veşnic se formeazã o coadã cât de micã la racla cu moaştele Sfintei Parascheva. Nimeni nu se îmbrânceşte sau se bagã în faţã. Nimeni nu vorbeşte sau comenteazã. Singurele zgomote sunt cele ale lacrimilor prãvãlindu-se pe obrajii credincioşilor care, cu multã emoţie, vin sã cearã ajutor Sfintei. Sfânta Parascheva stã întinsã pe spate şi ascultã rugãciunile fiecãruia. Trupul este mic, acoperit cu veşminte preţioase şi, deşi stã nemişcat, pare sã fie viu, însufleţit.
Lângã patul pe care se aflã moaştele sfintei, strãjuieşte un preot tânãr, gata oricând sã binecuvânteze pe cei care trec prin faţa moaştelor sau sã rãspundã întrebãrilor şi solicitãrilor credincioşilor. Racla Sfintei Parascheva este mereu acoperitã de flori, aduse de oamenii pe care deja i-a ajutat. Sicriul este de argint, aşezat într-un baldachin aurit. La capul Sfintei Parascheva strãjuieşte una dintre cele mai frumoase și enorme icoane cu chipul ei.
Pe partea stângã, se aflã numeroase icoane la scarã mare ale Fecioarei cu Pruncul şi ale lui Iisus Hristos. În faţa tuturor, arde câte o candelã. Icoana Fecioarei cu Pruncul, de aici, este una fãcãtoare de minuni şi a fost adusã din biserica de la Socola, imediat ce sfântul lãcaş a fost transformat în spital de boli mintale. Pe atunci, icoana Fecioarei cu Pruncul a vãrsat lacrimi de mir, sãptãmâni în şir.
Catapeteasma catedralei mitropolitane din Iaşi este uluitor de înaltã, prelucratã în lemn aurit, iar picturile înfãţişeazã o serie de secvenţe biblice, cu sfinţii apostoli ai lui Iisus în rolurile principale.
Catapeteasma a trecut prin mai multe etape de restaurare, iar ceea ce a rãmas din creaţia originalã, cea de la 1840, reprezintã câteva icoane pictate de un faimos artist al începutului de secol al XVIII-lea, Eustatiu Altini.
Candelabrele catedralei mitropolitane din Iaşi au fost comandate tocmai la Paris şi aduse de acolo de Vasile Alecsandri.
Moaştele Sfintei Parascheva au fost aduse în catedrala mitropolitanã în urma unui miracol. Iniţial, rãmãşiţele Sfintei se aflau depuse câteva sute de metri mai departe, în interiorul mãnãstirii Sfinţii Trei Ierarhi. La 1887, un incendiu a cuprins acea bisericã din interior. Flãcãrile au ajuns pânã la sicriul de argint al Sfintei Parascheva. Argintul s-a topit, dar moaştele şi aşternutul pe care erau aşezate nu au fost vãtãmate în niciun fel. De atunci, au fost aduse şi depuse în catedrala mitropolitanã din Iaşi. Deasupra uşilor enorme de la intrarea în catedralã strãjuieşte un înger de aur, în poziţie de rugãciune.
Odatã ce a intrat pe bulevardul Ştefan cel Mare din Iaşi şi a vizitat catedrala mitropolitanã cu cele patru turle imense ale ei, orice om simte nevoia sã îşi plimbe sufletul şi mai departe, într-o cãlãtorie a credinţei. Aşa cã urmãtoarea oprire nu poate fi decât mãnãstirea Sfinţii Trei Ierarhi, unde slujba se aude pânã în stradã, datoritã unui sistem de sonorizare performant.
În interior, mãnãstirea Sfinţii Trei Ierarhi din Iaşi se aflã în ample lucrãri de restaurare a pronaosului. Credincioşii se strecoarã printre schelele metalice de lucru şi se sprijinã de ele, ascultând psalmii lui David:
„Degrabã auzi-mă, Doamne, că a slăbit duhul meu. Nu-ţi întoarce faţa Ta de la mine, ca să nu mă asemăn celor ce se coboară în mormânt…”
O doamnã îşi şterge lacrimile şi îşi înãbuşă suspinul.
„Fă să aud dimineaţa mila Ta, că la Tine îmi este nădejdea. Arată-mi calea pe care voi merge, că la Tine am ridicat sufletul meu. Scapă-mă de vrăjmaşii mei, că la Tine alerg, Doamne. Învaţă-mă să fac voia Ta, că Tu eşti Dumnezeul meu”.
Alte inimi sfâşiate se strecoarã pânã în faţa uşilor împãrãteşti unde sãrutã icoanele, murmurând rugãciuni fierbinţi. „Fã bunãtate de stârpeşte pe vrãjmaşii mei şi pierde pe toţi cei ce necãjesc sufletul meu, cã eu sunt robul Tãu”.
Catapeteasma este lucratã în lemn, iar picturile sunt foarte dese şi realizate în nuanţe roşiatice. Sunt destul de uzate, de la depãrtare nu prea se disting secvenţele, dar atmosfera de credinţã şi intimitate cu Dumnezeu face ca orice alt detaliu din jur sã îşi piardã importanţa.
Am aflat cã aici odihnesc Dimitrie Cantemir şi Alexandru Ioan Cuza. La exterior, mãnãstirea Sfinţii Trei Ierarhi copleşeşte prin frumuseţea amãnuntelor ornamentale. Biserica pare îmbrãcatã într-o broderie de jos, de la bazã, pânã sus, la cele douã turle.
Broderia de piatrã este absolut unicã, dupã pãrerea mea, cãci îmbinã mai multe stiluri şi figuri geometrice. Pe mãsurã ce urci cu ochii spre turle, modelul de broderie devine şi mai bogat şi complicat. Mulţi credincioşi se lipesc de zidurile exterioare şi se adãpostesc acolo din calea suferinţei şi a deznãdejdii.
Sufletul încã cere, nu vrea sã se mai sature. Nu ştie de capãtul cãlãtoriei, nu înţelege cã se lasã seara şi trebuie sã dea întâietate trupului ostenit de plimbarea prelungã şi hãituit de foame şi de sete. Sufletul porneşte şi mai departe, spre o altã bisericã – biserica Sfântul Nicolae Domnesc. Oh, este închisã… E deja searã… E multã linişte în jurul ei şi pace. Dinãuntru se aude acatistul sfântului Nicolae, cântat încet, aproape ca un murmur.
„Bucurã-te, cald folositorule,
Bucurã-te, cercetãtorul celor necãjiţi,
Bucurã-te, limanul cel lin al celor înviforaţi,
Bucurã-te, mângâierea celor ce plâng…”
Nu îmi dau seama… aud aievea? Biserica e totuşi închisã. Privesc în sus şi picturile pereţilor exteriori îmi bucurã inima. Sfinţii apostoli, prorocii Vechiului Testament, sfinţii martiri şi muceniţele de la începuturile creştinismului invitã la rugãciune, pocãinţã şi smerenie. Cu toţii sunt înfãţişaţi ţinând în mâini mesaje scrise pentru noi, cei de azi.
Deşi e vorba despre picturã exterioarã, culorile sunt intense şi contrastează unele cu altele, iar detaliile sunt desãvârşite. Biserica Sfântul Nicolae Domnesc este îmbrãcatã într-un veşmânt de culoare roşiaticã, iar turnul este de culoare verde.
Deasupra intrãrii strãjuieşte Sfântul Nicolae, în poziţie de veghe asupra sufletelor care calcã pragul bisericii sale. În mica grãdinã a fost aşezatã o troiţã din piatrã.
Mã aşez pe bancã şi aştept. Nu ştiu nici eu ce anume. Se lasã întunericul de-a dreptul. N-aş vrea sã mã mai ridic de acolo. Sufletul meu înseteazã.
În cele din urmã, mã ridic de pe bancã şi pornesc spre hotel. Chiar la semaforul din faţa bisericii, aud doi bãrbaţi vorbind în dulcele grai moldovenesc:
– Mãi, dar nu-s prea multi biserişi aişi, la noi…? Undi ti întorşi, te şi loveşti di câti una…
– Pãi, dar cum? Multi biserişi, cã suntim slabi cu duhul…
