În Germania nazistă homosexualitatea era clasificată ca o formă de comportament degenerat care amenința masculinitatea disciplinată a națiunii. În conformitate cu legea nazistă, homosexualitatea era considerată non-ariană și astfel homosexualii erau mult mai persecutați sub regimul nazist decât sub regimul Weimar. În mod ironic, sprijinul lui Ernst Roehm, un cunoscut homosexual, și al adepților săi l-a ajutat foarte mult pe Hitler să câștige puterea în 1933.
Potrivit Paragrafului 175 din Codul Penal german, relatiile intime între bărbații peste 21 de ani erau sancționate cu închisoarea. Cu toate acestea, legea specifica faptul că era nevoie de dovezi specifice că sexul a avut loc iar de multe ori această dovadă era foarte dificil de dobândit. Ca urmare, în timpul regimului Weimar și în primii doi ani ai conducerii naziste, mulți dintre cei acuzați de acte homosexuale erau găsiți nevinovați și eliberați. Acestul lucru avea să se schimbe în iunie 1935.
În iunie 1935, paragraful 175 a fost schimbat în așa fel încât se referea la orice act sexual nefiresc, actul nefiresct urmând să fie determinat de către instanțele naziste. Această schimbare a dus la o creștere importantă a numărului de oameni arestați. Mulți au fost acuzați de crime care anterior nu fuseseră considerate o infracțiune.
Ministrul Propagandei, Joseph Goebbels, a făcut politica partidului foarte clară pe 6 mai 1933, afirmând că aceste persoane trebuie eliminate.
Heinrich Himmler, șeful SS-ului, a estimat că existau 2 milioane de homosexuali în Germania nazistă. Într-un discurs acordat personalului SS în februarie 1937, el compara campania împotriva homosexualilor cu dezgroparea buruienilor dintr-o grădină. În timpul discursului, Himmler a precizat că dacă un membru SS s-ar fi dovedit a fi homosexual el ar fi fost arestat, umilit în public și trimis într-un lagăr de concentrare unde ar fi fost împușcat.
Între ianuarie 1933 și iunie 1935, aproximativ 4000 de bărbați au fost condamnați potrivit vechiului Paragraf 175, aproximativ 4 pe zi iar din iunie 1935 și până în iunie 1938, undeva la 40.000 de bărbați au fost arestați, aceasta însemnând aproximativ 54 de oameni în fiecare zi. Alți 10.000 au fost arestați din iunie 1938 și până în aceeași lună a anului următor. Până la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial se crede că undeva la 100.000 de homosexuali fuseseră arestați, din care aproximativ jumătate fuseseră trimiși la închisoare. Chiar dacă cifrele exacte nu se știu, se crede că undeva în 5.000 și 15.000 au fost trimiși în lagărele de concentrare.
În iunie 1935, o nouă lege este adoptată cu denumirea „Amendamentul la Legea pentru prevenirea urmașilor cu boli ereditare”. Această lege definea homosexualii ca „asociali” și o amenințare la adresa purității morale a celui de-al treilea Reich. Dacă cineva era găsit vinovat în temeiul prezentei legi, un judecător ar fi primit dreptul de a ordona castrarea acelei persoane. Orice persoană găsită vinovată de „homosexualitate cronică” era trimisă direct într-un lagăr de concentrare.
Sub legea nazistă bărbatul arestat ca seducător era considerat mai vinovat decât cel pe care îl sedusese și primea o pedeapsă mai mare. Cei trimiși în lagărele de concentrare trebuiau să poarte un triunghi roz pe hainele lor. Naziștii considerau că cel ce fusese sedus putea fi tratat cu succes prin intermediul terapiei psihologice. „Institute de Cercetare” au fost deschise în acest scop.
O nouă lege numită „Paragraful 176 al Codului Penal” a fost introdusă pentru a se ocupa de comportamentul homosexual al celor implicați în Tineretul lui Hitler. Cei aflați în poziții de conducere fie în Tinerii lui Hitler sau în Liga Fetelor Germane erau considerați infractori dacă erau găsiți vinovați de folosirea poziției lor pentru a exploata sexual un subordonat.
În 1935, Gestapo a arestat mai mulți membri din Tineretul lui Hitler și i-a interogat în legătură cu relațiile lor cu membrii mai tineri. Cu toate acestea, din punctul de vedere al partidului orice urmă de astfel de comportament în rândul tineretului ar fi subminat însăși principiile pe care partidul încerca să le pună în aplicare. Imaginea de partid a fost că tinerii urmau să devină războinici care ar fi luptat până la moarte pentru țara lor. Orice controversă în rândul tineretului hitlerist ar fi fost foarte jenantă pentru partid așa că orice zvonuri legate de homosexualitate sau exploatare ar fi fost acoperite. O mamă ce se plânsese că fiul ei fusese exploatat de către superiorii săi din Tinerii lui Hitler a fost arestată și trimisă într-un lagăr de concentrare.
Acuzații false de homosexualitate erau folosite împotriva celor care deranjaseră ierarhia nazistă. Acesta a fost cazul lui Helmut Bruckner care atunci când s-a plâns de violența SS-ului din zonă a fost arestat la ordinul lui Himmler (șeful SS) și acuzat de indecență cu un ofițer din armată. Ca urmare și-a pierdut postul și a făcut 18 luni de închisoare.
În octombrie 1936, partidul nazist a creat un nou departament numit Oficiul Central al Reich-ului pentru Combaterea Homosexualității și a Avortului. Gestapo a primit sarcina de a-i vâna pe homosexuali (comportamentul homosexual era asociat cu disidența și opoziția față de Reich). Unii lideri de rang înalt credeau că homosexualitatea era contagioasă și că putea submina al Treilea Reich.
Cei care nu erau închiși erau trimiși la spitale de psihiatrie pentru a se trata de boală. Majoritatea celor arestați erau trimiși în închisori dar o parte erau trimiși în lagăre de concentrare. În timpul războiului ei au fost exterminați prin muncă, fiindu-le acordate cele mai dificile și periculoase sarcini.
Tot în timpul războiului au fost efectuate experimente pe homosexualii arestați în încercarea de a se izola „gena homosexualității” pentru a putea găsi mai apoi un leac. Odată terminate experimentele, oamenii erau castrați.
Lesbienele nu au fost persecutate de naziști, comportamentul lor fiind clasificat anti-social și nu degenerat. Chiar și după sfârșitul războiului homosexualitatea era considerată infracțiune penală. În Germania de Vest legi împotriva homosexualilor au existat până în 1969.
