Piatra filosofală/Lapis philosophorum – sensul şi originea expresiei

„Piatra filosofală” (în limba latină, „Lapis philosophorum”, în limba arabă, „El lksir – elixir”) este o substanță miraculoasă, căreia alchimiștii Evului Mediu îi atribuiau puterea de a transforma metalele inferioare în aur și argint, dar și un elixir care vindeca orice boală și prin care oamenii puteau obține tinerețea veșnică.

Secole de-a rândul, piatra filosofală a fost cel mai înalt scop al alchimiei – disciplină care se poate defini ca un ansamblu de practici ezoterice și speculații filosofice, mistice sau spirituale, rezultată din fuziunea metalurgiei egiptene antice cu filosofia și medicina greacă și cu misticismul Orientului Mijlociu, cu alte cunoștințe din astrologie, religie, artă. Toate căutările consacrate pietrei filosofale, de-a lungul timpului, alcătuiesc Magnum opus – opera fundamentală a alchimiștilor.

În lumea contemporană, Piatra Filozofală simbolizează nu doar transformarea metalelor, ci și evoluția personală și spirituală. Este o metaforă pentru călătoria fiecăruia în căutarea propriei esențe și a perfecțiunii. Această căutare eternă se manifestă în diferite forme, fie că este vorba de aspirații personale, dezvoltare profesională sau introspecție spirituală.

• Importanța autenticității și autodezvoltării în viața de zi cu zi.
• Piatra Filozofală ca sursă de inspirație pentru artiști, scriitori și filozofi.
• Aplicarea conceptului în îmbunătățirea personală și înțelegerea mai profundă a lumii înconjurătoare.

Pentru a aprofunda înțelegerea diferențelor lingvistice și culturale, vă recomandăm să citiți articolul nostru despre cum este corect: niciun sau nici un. Acesta oferă perspective interesante despre subtilitățile limbii române și cum acestea pot influența interpretarea textelor și expresiilor.

Referirile culturale la piatra filosofală sunt foarte vechi. De exemplu, Platon, în unul dintre Dialogurile sale – „Timaios”/„Timeu” – consideră că cele patru elemente primordiale, din care s-a născut totul – aerul/vântul, apa, pământul, focul – au o sursă comună, numită „Materia prima”, asociată haosului inițial.

„Materia prima” este, de asemenea, numele pe care alchimiștii îl atribuie substanței din care poate fi creată Piatra filosofală, la care se adaugă „Anima mundi” (Sufletul lumii), simbolizat de Uroboros (reprezentat sub forma unui șarpe care-și înghite coada) – o putere cu o dublă natură, corespunzând „suflului vital” al Universului. O astfel de concepție filosofică a fost constantă și esențială în istoria alchimiei. În secolul al XVII-lea, Thomas Vaughan, alchimist și filosof englez, scria: „Materia primordială din care se naște Piatra filosofală este aceeași cu începutul tuturor lucrurilor”.

În secolul al VIII-lea, persanul Jabir ibn Hayyan (al cărui nume latinizat este Geber), chimist și alchimist, astronom și astrolog, matematician, fizician, geograf, filosof, medic, a analizat elementele primordiale în funcție de calitățile lor fundamentale – focul este, spune acesta, „cald și sec”, pământul, „rece și uscat”, apa, „rece și umedă”, aerul, „cald și umed”.

Fiecare metal, mai spune acesta, este o combinație a acestor patru elemente și a calităților lor, „transmutația” unui metal în altul presupunând o reorganizare a calităților de bază, iar reorganizarea este mediată și de o substanță sub formă de pudră roșie, numită „al-iksir” (elixir) – astfel obținându-se piatra filosofală. Jabir ibn Hayyan este și inventatorul „apei regale” – un amestec de acid clorhidric și de acid azotic concentrat, una dintre puținele substanțe care pot dizolva aurul.

Potrivit altor texte și legende, cel care ar fi reușit să descopere „piatra filosofală” este Albert le Grand sau Albert Magnus, în secolul al XIII-lea, călugăr dominican, filosof, teolog și chimist. El ar fi transmis secretul discipolului său, Thomas d’Aquin, dar acesta a confirmat doar că a fost martor la obținerea aurului prin „transmutație”, dar că nu știe secretul pietrei filosofale.

Spre finele Renașterii (secolul al XVI-lea), Paracelsus, medic, filosof și alchimist, credea în existența a ceea ce el a numit „alkaest” – un element necunoscut din care au derivat elementele primordiale – pământul, apa, aerul și focul, pe acesta (alkaest) considerându-l a fi atât de căutata „piatră filosofală”. Din secolul al XVII-lea s-a păstrat și un text mistic – „Mutus Liber” (Cartea fără cuvinte), constituit numai din imagini în care se arată cum se poate obține legendara piatră.

Alchimiștii, de-a lungul secolelor, au căutat „sămânța” pietrei filosofale și în roua de pe trandafiri, culeasă la răsăritul soarelui, în plante, în miere, în sângele animalelor și chiar în mineralele inferioare – sămânța care ar fi putut accelera procesul de „creștere” a aurului, existând convingerea că mineralele „cresc” din pământ asemenea plantelor. Pe de altă parte, „aurul potabil”, dacă s-ar fi obținut, ar fi fost, spun alchimiștii, elixirul tinereții veșnice.

Căutarea pietrei filosofale a fost în primul rând, indiferent de timp, un demers simbolic, inițiatic și mistic, iar, pentru alchimistul filosof, a parcurge acest drum al căutării devenise mai important decât scopul însuși, pentru că era un semn al unei gândiri înalte.

În budism și hinduism, piatra filosofală era „Cintamani”/„Chintamani” – o piatră prețioasă, foarte frumoasă și înconjurată de o aură strălucitoare, aflată în grija înțeleptului zeu Bodhisattva (la budiști) și a lui Vishnu (la hinduși), care avea puterea de a împlini dorințele.

În epoca modernă, în psihanaliză, Carl Gustav Jung a interpretat piatra filosofală ca pe o metaforă culturală a procesului de evoluție psihică, spirituală, a oricărui individ, forța care îi diferențiază pe oameni în procesul de cunoaștere și autocunoaștere, într-un sistem de „punere în abis” (multiplicare la infinit) a microcosmosului și a macrocosmosului.

Gaston Bachelard, unul dintre remarcabilii filosofi și epistemologi ai secolului al XX-lea, interpretează tot în plan simbolic semnificația pietrei filosofale, ca un fel de „obstacol epistemologic” – ceva ce se interpune între dorința de cunoaștere a omului și obiectul studiului.

În literatură și film, mitul pietrei filosofale a fost exploatat din plin, foarte cunoscute fiind, de pildă, romanul scriitoarei J.K. Rowling și ecranizarea acestuia – „Harry Potter și Piatra Filozofală”, filmul francez „Catacombe”, din 2014, serialul televizat de animație „Blake and Mortimer” etc.

În limbajul actual, în sens general, expresia „Piatra filosofală” a dobândit conotații ironice. Dacă se spune despre cineva că „este în căutarea pietrei filosofale”, sensul este că își consumă timpul, energia, cu ceva ce nu va duce la niciun rezultat, un efort inutil, steril, o zbatere zadarnică. Iar într-un context de felul: „X a găsit piatra filosofală”, de asemenea este prezentă conotația ironică, având înțelesul că „X a găsit ceva ce nu poate fi găsit”, prin urmare se referă la o situație absurdă, la o imposibilitate.