Nicolae Grigorescu este considerat unul dintre cei mai valorosi pictori romani, fiind unul din primii artisti ai artei romanesti moderne. S-a nascut in 1838, mai exact pe 15 mai, intr-un sat din judetul Dambovita, Pitaru, intr-o familie de tarani, cum nu se ferea niciodate sa afirme, fiind foarte mandru de originile sale.
Dupa moartea tatalui sau in 1843, mama pictorului se hotaraste sa se mute cu copiii in Bucuresti, unde ii va da la scoala si va avea grija sa se ocupe asa cum se cuvine de educatia lor. Nicolae Grigorescu a descoperit prima data pasiunea pentru arta in timpul scolii, cand in pauze schita portretele colegilor. La varsta de zece ani, devine ucenicul lui Anton Chladek, un zugrav de biserici. Nicu, asa cum era alintat de apropiati, era fascinat de icoanele din fata lui si spera sa isi insuseasca acest talent de a picta fete bisericesti. Desi Chladek se ferea sa le arate ucenicilor sai tehnicile sale de teama ca acestia ii vor “fura” talentul, Grigorescu reuseste, dupa lungi analize ale operelor acestuia, sa preia o maniera delicata si migaloasa (Anton era de fapt un artist al miniaturilor, insa din cauza faptului ca avea probleme de vedere s-a axat pe picturile de mari dimensiuni).
Dupa doar doi ani, Nicolae Grigorescu decide sa porneasca singur pe drumul artei. Incepe sa picteze icoane pe care apoi le vinde in diverse targuri, dar are si spirit intreprinzator: pentru a face rost de bani pentru pensule si culori, culege din parcul Herastrau diverse plante pe care le vinde apoi in piata. La 14 ani, in 1853, ajunge sa picteze Manastirea de la Baicoi, dupa ce una din inconitele vandute de el ajunge in posesia principesei Cleopatra Trubetzkoi, nepoata lui Alexandru Dimitrie Ghica. Un an mai tarziu, talentul ii este solicitat la Manastirea Caldarusani, unde in prezent se pastreaza in jur de zece icoane semnate de pictor, dupa ce biserica manastirii a luat foc in urma cutremurului din 1940.
Pe cand avea 18 ani, Nicolae Grigorescu si-a luat angajamentul de a zugravi in totalitate biserica Manastirii Zamfira. Cu toate ca nu era stapan pe arta murala, pictorul a incercat sa si-o insuseasca, iar printre picturile de pe biserica se numara “Sfantul Ioachim”, “Ioan Botezatorul”, “Constantin si Elena”, “Fecioara cu Iisus in brate” si altele. In 1858, stareta Manastirii Agapia il angajeaza pentru decorarea murala a sfantului lacas, decorare in care se va observa o evolutie a artistului. Pe langa zugravirea bisericii, Grigorescu, la rugamintea maicii starete, deschide o scoala de desen pentru cele cateva fete din manastire care dau dovada de talent.
Visul cel mai mare al lui Nicolae Grigorescu era sa plece in strainatate si sa studieze arta marilor pictori straini. Aceasta sansa i-a fost oferita in 1861, cand Mihail Kogalniceanu, ministru al lui Ioan Cuza, a fost asa impresionat de lucrarea pe care a facut-o la Agapia, incat a decis sa ii acorde o bursa fara sa participe la un concurs. Astfel, artistul porneste spre Paris, unde va sta pana in 1869, cu mici intreruperi. Drumul spre Franta l-a facut cu vaporul pana la Viena, unde a avut ocazia sa-si exerseze talentul prin surprinderea chipurilor pasagerilor, dar a avut si oportunitatea de a vizita diverse muzee de arta prin opririle pe care le-a facut in Budapesta si Viena.
Dupa ce are parte de o perioada de ucenicie la un maestru elvetian, Charles-Marc-Gabriel Cleyre, apoi la Sebastien Cornu, in 1863 Nicolae Griorescu este admis la Scoala Nationala de Arte Frumoase, unde se pare ca a fost coleg cu Renoir. Faptul ca aceasta academie avea un regulament sever si rigid nu i-a fost pe plac artistului, acesta incercand sa se scoleasca si prin intermediul operelor aflate la muzeele Luvru si Luxemburg. Atunci cand a venit in Paris, o noua scoala tocmai se infiintase, Scoala de la Barbizon, in care regulile dintr-o academie de prestigiu nu isi aveau locul. Acest lucru l-a atras pe Grigorescu, insa nu putea sa-si petreaca decat verile aici, deoarece bursa pe care o primise atragea dupa sine obligatia de a urma Scoala de Arte Frumoase.
Aparitia curentului impresionist in Franta ii va influenta stilul si tehnica lui Nicolae Grigorescu, tablourile sale (“Taranca pe iarba”, “Peisaj Posada”, “Femeie in gradina”, “Cotul Senei la Barbizon”) fiind caracterizate de faptul ca exprima un sentiment sau o idee. Insa artistul nu isi mai poate continua sederea in Franta din cauza cheltuielilor si decide sa se intoarca in tara, mai ales din cauza faptului ca Ministerul nu ii raspunde solicitarilor de a primi mai multi bani. De fapt, artistul s-a reintors in locurile natale ca sa pregateasca un tablou cu subiect tipic romanesc pentru Expozitia Universala din Paris din 1967.
Vazand ca nu mai este atat de apreciat in tara, Nicolae Grigorescu se intoarce in Franta. In 1868, este invitat la o expozitie a Scolii de la Barbzion, iar “O glastra de flori”, unul dintre tablourile sale expuse, este cumparat chiar de imparatul Napoleon al III-lea. Dorul de tara il face sa plece din Paris in 1869 si se stabileste la Bucuresti. Incepe sa dea viata tablourilor “Fata cu ulciorul”, “Vatra de la Rucar”, “Tiganca de la Gherghani” si altele, insa nu are succesul pe care si-l dorea. Picteaza cateva portrete ale unor admiratori sau ale unor cadre medicale, iar in 1870 participa cu nu mai putin de 26 de opere la Expozitia artistilor in viata, unde castiga prima medalie pentru “Portretul marelui ban Nasturel Herescu”.
In timpul Razboiului pentru Independenta din 1877, Nicolae Grigorescu petrece mult timp pe front si reda operele “Spionul”, “Tabara de razboi in fata Calafatului”, “Trecerea Dunarii la Corabia” sau “Convoiul de prizonieri”, panze care descriu dramele provocate de acest razboi. Aceasta etapa este considerata una dintre cele mai importante pentru cariera artistului, mai ales ca a fost nevoit sa treaca de la sensibilitatea celebrului “Car cu boi” la atrocitatile provocate de batalii.
Dupa terminarea razboiului, Nicolae Grigorescu se confrunta cu o serie de dezamagiri. Cu toate ca i s-a promis ca tablourile inspirate de acest eveniment vor fi expuse, singura expunere de care pictorul a avut parte a fost publicarea unui desen sau doua atunci cand se celebra trecerea unui an de la razboi. Ranit, Grigorescu vrea sa dea foc intregii lui creatii, insa apoi se decide sa o vanda ca sa plece departe de Bucuresti. Pleaca spre Franta, singurul loc in care se simte dorit, si se opreste in Vitre, un orasel care isi va pune amprenta pe cariera lui si ii va inspira creatiile “Strada la Vitre”, “Spalatorese din Britania”, “Interior la Vitre” si altele.
In ultima perioada a carierei sale, cand problemele de vedere au inceput sa apara, Nicolae Grigorescu s-a axat pe portretele feminine. Acesta perioada, cuprinsa intre 1880 si 1887, a fost considerata de specialisti etapa de maturitate artistica a pictorului, iar printre panzele reprezentative sunt incluse “Profil de fata”, “Cap de taranca”, “Pastorita”, “Portretul Mariei Nacu” si altele. In 1887, revine in tara si organizeaza o expozitie de succes, in doar trei saptamani fiind vandute aproape 100 de tablouri ale sale.
In ultimii ani de viata, Nicolae Grigorescu se retrage la Campina, unde incet, incet ochii sai afectati de boala nu il mai lasa sa picteze. In anul 1907 moare in casa de la Campina, lasand Ministerului de Instructie o suma destul de mare de bani pentru a le acorda unor tineri talentati burse in strainatate, singura conditie fiind aceea ca acestia sa fie selectati in urma unui concurs care sa aiba ca proba realizarea unui tablou cu scene romanesti, de preferat din viata taraneasca, viata pe care Grigorescu a iubit-o si a apreciat-o atat de mult cat timp a trait.
Ce frumos